La sfârşitul secolului al XIX-lea enoriaşii ortodocşi din Nufăru se închinau Bunului Dumnezeu într-o biserică mică aflată pe malul Dunării, cu pridvor şi clopotniţă din lemn şi cu gard împletit din stuf. Comunitatea românească sporise şi aici ca în tot Nordul Dobrogei, după ce teritoriul intrase în graniţele ţării (1878). Zona bisericii era inundabilă, iar spaţiul ei prea restrâns, aşa încât s-a hotărât construirea uneia noi, mai la deal şi mai mare. Iată ce îşi aminteşte Nicolae Căpăţână, gospodar din Nufăru, din povestirile tatălui său, despre înzestrarea noului lăcaş de cult: „Biserica s-a făcut înainte de Primul Război Mondial. După ce au făcut biserica, nu găseau clopot. Şi o familie de peste Dunăre, moş Ioan Mitu – era mai bătrân ca tata – ăla le-a spus la oameni: <Eu plec, răspund [de procurarea clopotului]> – înseamnă că umbla prin lume, cunoştea lucrurile – <…eu aduc clopotul pentru biserică, nu vă interesează, eu vin cu el şi treaba mea.> Şi-l avem şi acum, clopotul mare! L-a adus din Ismail, Basarabia, era pe vremea aia la ruşi. S-a dus în Rusia, a cumpărat clopot… Înseamnă că ştia şi ruseşte!”
Nu mult după sfinţirea noii construcţii, încleştarea cu armatele Puterilor Centrale, în Primul Război Mondial, a adus jale şi dezastru. Oamenii s-au refugiat de teama atacurilor armatei bulgare, preotul paroh a avut şi el de suferit, cât priveşte biserica… „Această biserică a fost devastată de armatele inamice, jefuită de odoarele sale şi fiind pe linia frontului a fost bombardată…”, stă scris în Actul Comemorativ redactat cu ocazia sfinţirii, după restaurare, în octombrie 1923.
Părintele Constantin Bahaciu, parohul Bisericii „Sfântul Mare Mucenic Dumitru” din Nufăru, a cules mărturii, a citit documente şi a aflat prin ce a trecut biserica în care slujeşte astăzi.
„Exista biserica menţionată în istoricul acestei parohii, undeva, pe malul drept al fluviului Dunărea, pe Braţul Sfântul Gheorghe. Şi, datorită degradării şi probabil a inundaţiilor, s-a căutat să se construiască o nouă biserică în mijlocul satului Nufăru, pe vremea aceea numit Prislav, actuala biserică având începuturile construcţiei în anul 1904, finalizată în 1912. A fost ales locul cu multă chibzuinţă de către comitetul de construcţie alcătuit din preotul Atanasie Popescu şi cântăreţul Ioan Ciobanu. Şi a fost solicitat un antreprenor, pe nume Ştefan Borş, care la vremea aceea era unul dintre cei mai buni proiectanţi din Tulcea.
În urma găsirii locului potrivit, s-a început construcţia, cu materiale de bună calitate, cu fonduri proprii şi s-a terminat această construcţie în 1912 când s-a şi sfinţit pentru prima oară şi s-a dat cultului această frumoasă biserică.
Era şi fresca terminată?
Nu, nu a avut frescă, a fost doar zugrăvită. Însă, nu după mult timp, în Primul Război Mondial, biserica a fost bombardată, a fost lovită din partea de nord de către trupele bulgare şi germane, probabil considerând că aici e un punct de observaţie. Şi a primit şapte lovituri de tun în partea nordică şi a fost distrusă chiar şi Sfânta Masă. Locuitorii satului au fost refugiaţi atunci în satele vecine dinspre sud şi sud-vest…
Dar ce s-a întâplat cu preotul Popescu? A fost luat din biserică…
Da, da… acest amănunt l-am aflat mai recent, din cartea părintelui consilier Nicolae Felix de la Episcopia Tulcei, tot pe baza unor mărturii aflate mai tâziu, mărturiile preotului Atanasie Popescu, care în ziua de Bobotează 1917 a fost [luat prizonier]… Probabil că biserica era deja lovită, dar mai putea să slujească în ea. A fost ridicat de cinci soldaţi bulgari şi dus la căminul cultural după care, pe jos, pe o ploaie de iarnă foarte rece, a fost încărcat în vagoane de vite, fără ferestre, fără uşi, şi dus în sudul Dobrogei. După care, au fost trecuţi în Bulgaria unde mai multe luni a fost prizonier, acolo, şi readus [în 1918 în ţară]. Dar n-a mai avut voie, părintele Atanasie Popescu, să mai vină la Nufăru, ci se afla undeva – prin 1929 –, în localitatea Agighiol din judeţul Tulcea.”
[Interviu de Silvia Iliescu 2020]
