România anilor 1945-1964 era asurzită de strigătele „luptei de clasă” ce lovea femeile indezirabile regimului, de la eleve inocente până la susţinătoare înfocate ale rezistenţei anticomuniste. „Burghezele” ori „chiaburele” satelor – numite „duşmance ale poporului” – erau arestate, anchetate prin metode sălbatice, apoi aruncate în temniţe.
Măriuca Pop s-a născut şi şi-a trăit toată viaţa în Groşii Ţibleşlui, Maramureş. Avea 32 de ani când a fost arestată pentru că ajutase două grupuri de fugari anticomunişti, cel condus de Nicolae Pop şi cel al lui Vasile Paşca. După anihilarea grupurilor, în 1952 a fost prinsă şi ea şi anchetată prin tortură ca să-i divulge pe cei care îi sprijiniseră pe Pop şi Paşca sau pe cei care mai rămăseseră în munţi, neprinşi. Caracterul nobil al Măriucăi reiese din faptele sale şi chiar din dialogul cu anchetatorii, purtat la închisoarea de femei de la Mislea, aşa cum ea însăşi povesteşte: „Ce te-a îndemnat pe dumneata să te duci să le dai de mâncare?” „Apăi, tu trebuie să ştii, că eşti învăţat, nu ca mine, o babă!” „Explică-mi!” „Ştii ce? Mama mea, dacă a văzut un om gol şi flămând, i-o dat de mâncare şi l-o îmbrăcat. Şi eu am făcut aşa!”
Ameninţată, lovită, torturată în fel şi chip, Măriuca Pop a arătat în închisorile de la Baia Mare, Satu Mare, de la Jilava şi Mislea cât de mult valorează dârzenia unei femei.
„De ce vă temeţi de nişte amărâte de babe?”
„Pe mine m-au tot bătut şi m-au zdrobit… M-au zdrobit să spun oameni [care i-au ajutat pe fugari]. Dar apăi, de ce-oi băga eu oameni [la închisoare], că tot eu mă duc! De ce să mă arate cu degetul: <Ia, asta m-a pârât>? [Am zis:] <N-am ştiu pe nimeni! Eu am făcut, eu şi cu mine…> […]
M-au dus în Târgu Lăpuş, în Baia Mare. În Baia Mare a venit un porc de caporal, mi-a pus arma în piept, să mă uit la el drept, că mă împuşcă. <Împuşcă-mă, că n-oi învia! Numai Hristos a înviat!> Aude el de Hristos şi-apoi dă!… Şi-acolo, la Satu Mare, acolo m-au băgat în celulă, la beci. Şi două luni şi 12 zile n-am văzut lumina zilei nici cât ai deschide o dată ochii! Mă duceau la cercetări cu ochelari negri pe ochi şi-aveau o gumă şi-apoi o întindeau pe-aici [pe la urechi]. […] De-acolo m-au scos şi m-a dus la penitenciar. Şi-am stat la penitenciar nu mult, până în octombrie, nu mai ştiu în cât. Şi în octombrie m-au dus la Oradea şi-acolo am stat până la 1 mai. Când m-au dus din Satu Mare legată, aşa, cu cătuşele pe mână, am zis: <Oare ce vă temeţi de nişte amărâte de babe?> […] Şi de-acolo ne-au dus la Bucureşti. În Gara de Nord ne-au dat jos şi ne-au băgat la Ghencea şi la Văcăreşti. De-acolo, Jilava; la Jilava am stat zece zile şi de-acolo ne-au scos şi apoi Mislea, Jilava… prin tot locul am umblat, să vedem cum îi [prin închisori]! Doamne, iartă-mă, n-am fost nici noi bune, că nu-i ascultam!”
„Şefă de cai”
„La Jilava, într-adevăr, cum se zice: <Jilava e închisoare grea,/Curge apă pe sub ea>, tocmai aşa e, curge şi pe pereţi. Ne-au băgat la o izolare, curgea apa ca pe stană, în munte! Aşa gratii şi şerpi pe-acolo erau, aşa. Şi de-acolo ne-au scos, ne-au pus pe maşină şi la Mislea! De-acolo m-au eliberat… Acolo am fost <şefă>, […] şefă de cai. Avea şapte cai – un armăsar şi şase cai – penitenciarul, că atunci n-au fost atâtea motoare. Cu aceia ne alimentau, aduceau pâine de la Câmpina şi alimente, că 500 de femei eram, fel de fel. Acolo a fost Măria lui Antonescu, o fost doamna lui [Ion] Mihalache, or fost doamnele ministru, o secretară a lui Mihai, a regelui. Aceea s-a spânzurat şi eu am scăpat-o, am dat repede de ea şi… s-a umflat aici [la gât]. Am vrut s-o bat! <Cum de îţi dai tu sufletul, la dracul, pentru ăştia! Şi doi copii pe străzile Bucureştilor au nevoie de mamă!> – tatăl lor a murit în război, a fost căpitan şi copiii au rămas singuri.
Cum o chema?
O fost Gheorghiu Maria, dar şi-a falsificat numele, că pentru acesta a şi arestat-o, că a făcut acte false să poată scăpa, să fugă din ţară şi şi-o pus numele Covaci Maria. Tot au aflat-o şi au arestat-o. [I-am zis:] <Ai făcut şase ani de zile şi mai ai unul de făcut… Eu nu mă spânzur! Spânzură-se ei!> […]
Acolo, în Mislea, atâta-i o grădină, de numai în rai poate fi aşa, Doamne, iartă-mă! Frumoasă şi dreaptă şi roată şi mare. De la închisoare, oricum ai fi strigat nu s-ar fi auzit în margine nici încoace, nici încolo, tot erau santinele. Şi-am lucrat în grădină. Şi-apoi… au scăpat caii, cu hamurile pe ei, şi nu i-au mai putut prinde. Două zile a stat puşcăria fără pâine! N-am avut ce mânca, n-au avut cu ce aduce… Şi săpam morcovi, o fost toamna. Zic către caporal: <Domn’ caporal, ştiţi ce? Lăsaţi-mă – dar să nu strigaţi după mine! – că eu mă duc şi prind caii şi-i bag în grajd!> <Acum lasă, doamna Pop, nu chiar aşa!> <Eu mă duc… Eu am fost învăţată de-acasă cu animalele.> Şi, într-adevăr, că un cal când mergeai către el sărea drept pe tine. Aşa a fost. […] Şi amu văd cum au ieşit toţi pe după puşcărie, că erau 80 de ştabi acolo şi se uitau către mine. Am spus: <Unu’ să nu mişcaţi, să veniţi către mine, până i-oi băga în grajd…> M-am temut şi eu, m-am spăriet, dar am apucat a zice, n-am vrut să rămân de minciună!
Şi mă duc în grajd, deschid oblonul, deschid uşa, iau o straiţă cum au caii, mă duc şi rup cucuruz şi o pun jumătate cu cucuruz. Mă duc către cal, odată să înfiară acolo toţi către mine şi armăsarul ’cela. Eu: <Ne, mă, ne!> – şi vine la mine, punct, acela negru care era blăstămat! Dar nu mă întreba cum am stat! Nu mi-a făcut nimic, a venit şi a băgat nasu-n straiţă şi l-am luat de-aici şi el a mâncat. Şi eu cu o boticuţă-n mână şi ceilalţi cai roată pe lângă mine şi mă tot feream, că mă temeam că m-or ajunge, m-or plesni! Mă duc în grajd, toţi după mine în grajd! Da’ eu, pe când îs în grajd, îl las pe ăla cu straiţa-n cap şi [ies] pe oblon şi-n şură, roată pe dincolo şi închid! No, haideţi după ei! Şi vine un porc de caporal şi suduieşte după mine: <Du-te-n drumu-ţi de-aci!…> […]
La capăt, m-a băgat în brutărie. Nu mi-a plăcut, m-aş fi dus cu drag la ateliere, covoare persane făceau acolo şi fel de fel şi-aş fi învăţat o meserie, da’ nu m-a lăsat.”
[Interviu de Virginia Călin, 1997]
