România anilor 1945-1964 era asurzită de strigătele „luptei de clasă” ce lovea femeile indezirabile regimului, de la eleve inocente până la susţinătoare înfocate ale rezistenţei anticomuniste. „Burghezele” ori „chiaburele” satelor – numite „duşmance ale poporului” – erau arestate, anchetate prin metode sălbatice, apoi aruncate în temniţe.
Născută în 1928 într-o familie de medici, Caracaş, Simina Mezincescu avea să fie arestată în „lotul Noica-Pillat” – aşa a numit securitatea grupul de intelectuali pe care i-a arestat în 1958-1960 sub acuzaţia de „uneltire împotriva ordinii sociale”. Mai exact, grupul format din tineri cu preocupări literare şi filosofice (Constantin Noica, Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Nicolae Steinhardt, Alice Voinescu, Vasile Voiculescu şi mulţi alţii) era acuzat de citirea, scrierea şi comentarea unor cărţi „cu caracter duşmănos” faţă de statul comunist. Fiica doctorului Caracaş a participat la întâlnirile lor cuturale şi, ca urmare, în noaptea de 8/9 septembrie 1959 a fost ridicată de acasă. După o anchetă brutală de cinci luni a fost adusă în faţa tribunalului, împreună cu lotul întreg. În procesul ţinut în februarie 1960 s-au dat condamnări mai mari sau mai mici, Simina Mezincescu primind şase ani de închisoare. A fost printre cei graţiaţi în 1963 şi a avut nevoie de o bună bucată de vreme ca să-şi poată reface sănătatea pierdută în celulele închisorilor Jilava, Miercurea Ciuc, Văcăreşti.
„Mă maltratase în timpul anchetei”
„Înainte de proces ne-a chemat anchetatorul sau anchetatorii şi ni s-a spus: <La ultimul cuvânt aveţi voie să spuneţi doar dacă vă consideraţi sau nu vinovaţi şi să cereţi iertarea tribunalului!> Eu, care eram în momentul acela în termene foarte proaste cu anchetatorul meu, pentru că mă mai maltratase în timpul anchetei, pentru că el vroia să scoată ceva de la mine, atunci, şi el avea puterea, el avea toate posibilităţile şi putea să-mi facă ce vroia ca să obţină ceva de la mine. Dar la sfârşitul anchetei, când era terminat dosarul, a vrut să mă facă să semnez o declaraţie falsă, pentru a-mi da o încadrare mult mai mare şi eu am refuzat să semnez declaraţia aia şi a intrat într-o furie, că m-a dat cu capul de pereţi până a căzut tencuiala şi a ieşit cărămida. Şi eu, o lună şi ceva, am venit în celulă vărsând şi îmi spunea doamna cu care eram în celulă că aveam nişte cearcăne înfiorătoare şi aveam dureri de cap. Şi am cerut a doua zi doctor şi nu aveam voie şi am cerut să merg… zile în şir ceream să merg la şeful anchetei pentru că vroiam să îl reclam pe anchetator. Şi el mă întreba: <Ce vrei cu şeful anchetei?> Spuneam: <Vreau să te reclam pe dumneata!> Şi el spunea: <Asta trece prin mine, nu ai ce căuta!> şi mă trimitea înapoi. Nu ştiam că dacă făceam greva foamei mă scotea, dar asta le înveţi cu timpul. […] Şi îmi spune: <Tatăl tău este închis. Vrei să-ţi creştem noi copilul? Fiindcă putem foarte uşor să o închidem şi pe mama ta!> Era o realitate, adică mama făcuse cam ce am făcut şi eu, nu avea motiv să nu o închidă. Şi i-am spus: <Astea sunt gogoriţe!> Zice: <Ai să vezi tu că nu sunt gogoriţe!> Deci, această ameninţare, bănuiesc, că au avut-o toţi.”
Procesul
„Oamenii s-au supus, s-au supus neaşteptat acestei cereri a anchetatorilor de a-şi recunoaşte vina şi de a avea regrete şi a cere indulgenţă tribunalului. Dar alţii nu… Dinu Noica a fost primul care a avut ultimul cuvânt [la proces] şi i s-a spus: <Scurt spui…> Preşedintele completului a spus că fiecare are dreptul la un ultim cuvânt, dar trebuie să fie [scurt]… să recunoască doar dacă este sau nu vinovat şi atât. […]
Aţi beneficiat de apărare în acest proces?
Da, da, am beneficiat. […] Mama mi-a luat ca avocat pe un prieten bun al tatei, care mă iubea foarte mult, un moldovean, Henric Mădârjean care era foarte bun avocat, de altminteri, dar care era foarte emotiv şi în ce mă priveşte, tot nu conta, dar… era o idee, aşa, ca să faci tot ce se poate. Şi ce puteau face cei din afară decât să aibă un avocat scump, să dea bani mai mulţi? […] Ca apărător, când pleda în ceea ce mă privea, spunea: <Doamne fereşte, condamnata nu a vrut să… Doamne fereşte!>, de două-trei ori. Şi atunci Adrian Dimitriu, preşedintele, zice: <Tovarăşe avocat, fii atent că ai să cazi în misticismul celor din boxă!> Zice: <Feri-m-ar Sfântul, domnule preşedinte!> – ce om drăguţ era, săracul!… Şi el era cu ochii în lacrimi, nu eu.
La proces a venit şeful anchetelor şi eu, când l-am prins, i-am spus: <Domnule colonel, de o lună şi ceva cer să fiu adusă la dumneavoastră!> Şi s-a întors către anchetatorul meu care s-a făcut roşu la faţă şi l-a întrebat: <De ce nu a fost adusă?> Şi i-a spus: <Păi, aţi fost plecat…>, ăsta a început să se bâlbâie. Şi [colonelul] zice: <Imediat după proces o aduci la mine>. Imediat după proces am fost trimisă la Jilava. Adică, cum s-a dat sentinţa… a doua zi, de 1 martie, îmi amintesc, pentru că mi s-a spus că m-a chemat anchetatorul şi mi-a spus: <Am un mărţişor foarte bun pentru tine: şase ani de făcut!> Şi eu am spus: <Mi-e egal ce pedeapsă îmi daţi, pentru că tot nu am de gând să o fac toată…>”
„Eram cea mai slabă din toată camera”
„La Jilava cât aţi stat?
Un an şi o lună sau două. Pe urmă am fost la Arad unde am lucrat, dar cum aveam un ulcer şi aveam melene – la Jilava am fost foarte rău bolnavă! – m-au trimis la Arad. [Acolo] mi-a mers mai bine, aveam un doctor ungur, era foarte cumsecade şi îi era frică să mă lase cu ulcerul, că puteam face un ulcer perforat şi să mor şi ei nu vroiau să aibă morţi. M-a trimis la Miercurea Ciuc şi acolo a fost dezastru fizic pentru mine, fiindcă peste ulcer am făcut – apa este feroasă la Miercurea Ciuc – şi-am făcut o gastrită înfiorătoare şi la două zile vărsam un lighean de lichid, nu ştiu de unde, şi nu puteam mânca.
Deja eram în ’62, începuseră unele eliberări. […] Puţini, şi mai ales cei care au făcut servicii, au fost răsplătiţi în forma asta. După aia, şi la Miercurea Ciuc a mai fost o tranşă de eliberări, în jurul Crăciunului, Anului Nou, nu îmi mai aduc aminte dacă înainte sau după. Şi mi-au dat regim de TBC, eram cea mai slabă din toată camera de 25 de persoane. Şi la Jilava, tot aşa, şi atunci, ne dădeau [cartofi deshidrataţi] şi erau buni ca gust, dar nu-i suportam şi nu am putut mânca 45 de zile. O lună şi jumătate ne-au dat cartofi deshidrataţi şi eu mă tăvăleam de durere dacă mâncam. Şi aveam 100 de grame de pâine şi coaja de la turtoi – pentru că miezul nu era fiert, era mălai crud – şi tot nu puteam [mânca]. […]
Şi m-au trimis în aprilie la Văcăreşti, la spital. Şi pe 20 mai [1963], brusc, a intrat la mine în cameră, unde stăteam [şi mi-au spus că mă eliberează]… Era lunea şi lunea făceam duş şi eram toate în pat şi eu citeam ziarul, că aveam ziare şi citeam cu gura tare ziarul. Şi era doamna Mihalache într-unul din paturi, cu ea eram în cameră, era imobilizată săraca şi teribil de maltratată, nu de paznici, de fetele din celulă – şi am pus ordine în asta. Dealtminteri, două săptămâni mai târziu a fost eliberată şi doamna Mihalache şi dusă la un spital.”
[Interviu de Mariana Conovici, 1999]
