România anilor 1945-1964 era asurzită de strigătele „luptei de clasă” ce lovea femeile indezirabile regimului, de la eleve inocente până la susţinătoare înfocate ale rezistenţei anticomuniste. „Burghezele” ori „chiaburele” satelor – numite „duşmance ale poporului” – erau arestate, anchetate prin metode sălbatice, apoi aruncate în temniţe.
În mai 1958 cel mai longeviv grup de rezistenţă armată anticomunistă era prins de securitate. Organizaţia „Haiducii Muscelului” rezistase aproape zece ani pe versantul sudic al Munţilor Făgăraş; fusese condusă de Gheorghe Arsenescu (fost colonel în armata regală) şi de fraţii Arnăuţoiu. Zeci de intelectuali ai satelor şi de ţărani din comunele argeşene îi sprijiniseră pe „partizani” cu mâncare, haine, adăposturi.
Iuliana Preduţ trăia în Cobadin, judeţul Constanţa, unde era învăţătoare. Provenea dintr-o familie care avusese strânse legături cu Toma Arnăuţoiu. Tatăl ei, preot, vărul ei, preot, unchiul ei, ţăran gospodar, toţi îi ajutaseră pe fraţii Arnăuţoiu. Prinderea sau uciderea membrilor grupului de rezistenţă în 1958 a dus, inevitabil, la arestarea tuturor, inclusiv a Iulianei, lucru petrecut în toiul zilei, chiar în şcoală. Avea să fie judecată şi condamnată la 12 ani de muncă silnică. Degradarea civică a fost încă o umilinţă, printre atâtea altele pe care le-a trăit în închisorile comuniste în care avea să-şi nască şi fiica. Peste ani, Iuliana Preduţ avea să spună: „Nu m-a durut, parcă, condamnarea asta de 12 ani muncă silnică, cât m-au durut astea cu <degradarea civică>; n-aveai voie să faci absolut nimic, erai un nimic, aşa, un om de nimic!…”
„Cu ochii închipuirii, am văzut tot dezastrul familiei noastre”
„Eram în clasă şi am fost arestată. Eu am avut catedră la Cobadin, în judeţul Constanţa şi mi s-a spus că merg să dau o declaraţie pentru un analfabet. Eu, puţin, am fost cam reţinută, pentru că… mă miram, declaraţiile puteam să le dau şi în cadrul şcolii, acolo, la cancelarie, dar au zis că trebuie să merg. Şi ştiţi când mi-am dat seama? Când domnul director a venit şi zice: […] <Vă rog să vă purtaţi frumos, că e gravidă în luna a şasea>. Eram gravidă, da…
Am intrat în duba aceea, când am văzut-o puţin m-am înspăimântat, aşa. Şi şi-a scos pistolul l-a îndreptat spre mine şi mi-a spus: <Din momentul de faţă sunteţi arestată şi nu mai aveţi voie să scoateţi nici un cuvânt, nici să-ntrebaţi ce se întâmplă>. N-am zis nimic, dar vă spun, am fost aşa de şocată când am auzit aşa ceva – că nu ştiam nici ce s-a-ntâmplat la Poenărei! Eu ştiam de partizani, că au fost omorâţi sau că s-au omorât ei, asta ştiam. Pentru că, într-adevăr, acolo era o prigoană nemaipomenită! Ce nenorocire a fost acolo, până să-i prindă! Şi poate nu-i prindeau dacă nu exista un trădător, aţi auzit de Grigore Poinăreanu care a făcut ce-a făcut şi a avut o moarte cumplită şi el…
În momentul când aţi fost arestată, tatăl dumneavoastră fusese şi el arestat?
Da, dar eu n-am ştiut nimic de asta, când m-au dus la Piteşti [am aflat]… Că a trebuit să mă oprească aici la Bucureşti, nu ştiam de ce m-au dus la Uranus, la închisoare, la Securitate. Am stat acolo, pe urmă m-au dus şi jos, la Comitetul Central, în beciurile alea, acolo – e îngrozitor ce e acolo! Şi se auzeau atâtea strigăte, atâtea ţipete!… Vai, vă spun, îngrozită eram! Eu mă mir cum am născut fetiţa asta [normală], nu ştiu…
Şi la Uranus m-au ţinut acolo nici nu mai ţin minte câte ore. Şi m-am trezit că m-au scos de-acolo şi mi-au zis: <Mergi cu cineva în dubă, pe care îl cunoşti. Dacă scoţi un cuvânt, noi avem dreptul să te şi împuşcăm.> Şi, într-adevăr, era unchiul meu, soţul sorei mamei, […] Popescu Gheorghe. Bineînţeles, nici dânsul nu vorbea. Eu l-am întrebat, totuşi: <Dar ce s-a-ntâmplat?> Zice: <Ştii ce s-a-ntâmplat? I-au arestat pe partizani!> […] Am văzut… parcă, cu ochii închipuirii, am văzut tot dezastrul familiei noastre, ştiind că mama ştia [de ei] şi tata care îi alimentase. […] Pe 21 iunie m-au arestat pe mine şi pe 22 iunie i-au arestat pe tata şi pe mama şi pe verişoara mea.”
„Acolo n-aveam voie să vorbim, nici cu mama…”
„Când am ajuns la Piteşti, am văzut-o pe mama, m-au introdus în aceeaşi celulă cu mama, cu sora mamei, cu verişoară-mea, asta, preoteasa Andreescu şi mai multă lume din sat, din Poenărei, din satele vecine. […] Am rămas cu mama [în celulă] până în august când a venit o doamnă la mine, Anca Berceanu, pe care n-o cunosc, şi care mi-a spus de la început: <Cu tine vreau să vorbesc. Fereşte-te de verişoara ta, fii atentă cum vorbeşti [cu ea]… Mie mi-e tare milă de părintele!> Zic: <Dar cine sunteţi?> <Nu sunt în lotul vostru, sunt în lotul lui Noica.> Şi într-adevăr, în închisoare, mai târziu, m-am întâlnit cu Simina Caracaş – că aşa se numea atunci, [mai târziu] Mezincescu – Simina mi-a spus de Anca… era informatoare! Dar foarte drăguţă a fost Anca pentru mine, […] mi-a spus despre tata, că i-a pus Crucea în mână, în faţa altarului şi i-a spus de partizani…
Acolo n-aveam voie să vorbim, nici cu mama, n-aveam voie să scot un cuvânt. Bine, eu stăteam într-un pat, la capătul ăsta, şi mama era în capătul celălalt şi… doar aşa, prin semne. Şi mama plângea întruna, că mă vedea că-mi era greu.
V-au şi bătut?
Nu, toţi mă-ntreabă de lucrul ăsta… dar să ştiţi că bătaia nu rezolva prea multe. Era umilinţa asta, aşa de mult te umilea! Ajungeai să te consideri un om de nimic, aşa. Şi aşa ne zăpăceau, că eram în stare… aş fi fost în stare să zic că eu l-am omorât pe nu ştiu cine! Asta era ancheta! Şi am spus: <Dar nu, că nu-mi dau seama…>, nu ştiu ce. Drept să vă spun, atunci chiar că n-am realizat ce se-ntâmplă, ce e cu mine, de ce m-au chemat la anchetă. Se dăduse stingerea şi totuşi eu m-am îmbrăcat şi m-am dus la anchetă. A doua zi de dimineaţă când a venit sergentul să ne aducă mâncarea de dimineaţă, zice: <Nu primeşti nimic şi să-ţi faci bagajul, că te scoatem afară.> […]
Şi m-a durut foarte rău în partea stângă, dar [nu ştiu] ce mi-au făcut… că îmi propuseseră domnii ăia care erau acolo, mi-au spus: <Noi îţi garantăm viaţa, dar îţi scoatem copilul în bucăţi. Nu poţi să mergi mai departe [cu sarcina], pentru că o să ai ani grei de condamnare>, mi-a zis unul dintre ei. Şi <Dă iscălitură că accepţi…>, mi-a zis. <Nu pot să dau… N-am dreptul ăsta asupra organismului meu… nu pot, nu pot să fac aşa ceva!> [Copil] la şase luni, vă-nchipuiţi! Şi de atunci n-am mai ştiut nimic. M-au dus în celulă, în fine, şi a doua zi m-au trimis la Văcăreşti. […] Am stat la Văcăreşti până am născut-o pe Libertatea Justina.”
„O scenă stranie”
„În acea cumplită închisoare, la Văcăreşti, mi s-a întâmplat o scenă stranie. […] Într-o zi, în jurul orei prânzului, când zgomotul de pe coridoare şi zornăitul gamelelor îl anunţau astfel, mi s-a întâmplat ceva straniu. Stăteam pe marginea patului […] şi aşteptam gamela cu mâncare din care gustam întotdeauna extrem de puţin, pentru că era greu de înghiţit ceea ce ne dădeau drept hrană. Deodată, a apărut o mână care era… adia parcă o imensă linişte sufletească, o pace lăuntrică de nedescris, o stare atât de minunată cum nu mai avusesem niciodată! Mâna luminoasă m-a îndemnat: <Scrie!> […] Mâna aceea stranie mi-a întins deodată o coală albă şi un creion mic cu tricolorul la capăt. De câteva zile nu mai mâncasem aproape nimic, plângeam mereu şi nu-mi puteam deloc imagina că pot fi atât de cruzi şi că nu mă vor duce într-o maternitate ca să nasc omeneşte. Vocea mi-a poruncit iarăşi: <Scrie!> Şi deodată mi s-a părut că pe acea coală albă creionul aluneca, însemnând versurile atât de triste ale unei poezii cu totul enigmatice, [intitulată] Ţie, Libertatea: <Ai fost născută-n închisoare / Şi-ntr-o celulă ai crescut, / Lumina razelor de soare / Printre zăbrele ai văzut. / Cuvinte dragi de mângâiere / Eu n-am putut să-ţi glăsuiesc, / Fiindcă-acolo-n închisoare / N-am avut voie să vorbesc>…”
[Interviu de Mariana Conovici, 2001]
