La sfârşitul anilor ‘50, după stagiul la dispensare comunale sau săteşti, tinerii medici pot da un concurs de secundariat, asemănător rezidenţiatului de mai târziu · secundarii sunt deja specializaţi pe un domeniu anume al medicinei · fiecare regiune, oraş, spital are locuri limitate pe care le scoate la concursul de secundariat, în funcţie de necesităţi · secundarii sunt plătiţi de spital şi sunt trimişi la specializare în marile centre universitare: Bucureşti, Timişoara, Cluj, Târgu Mureş, Iaşi · după curs, secundarii fac practică un număr de ani care variază în funcţie de specialitate.
Cariera de medic a lui George Litarczek a început în anul III de facultate, odată cu perioada externatului, când a avut stagii la câteva spitale, (Panduri, Colţea, Colentina) cu medici renumiţi. La Spitalul Floreasca (ortopedie), apoi la Spitalul Cantacuzino (chirurgie) a fost intern. Anul 1950 l-a găsit la Colţea, la chirurgie, sub oblăduirea marelui prof. dr. Nicolae Hortolomei. Atunci profesorul a adus din SUA, cu eforturi proprii, un modern aparat de anestezie. Acesta a fost momentul de început al carierei strălucite a prof. dr. Litarczek, până atunci „medic reanimator”. Acesta a fost şi momentul în care medicina românească a avut şansa de a face un salt, beneficiind de atunci încoace de operaţii făcute cu anestezie modernă, subordonată unui concept revoluţionar. „Anestezistul e un fel de internist în cadrul chirurgiei, adică el vede de pacient, nu de operaţie. Chirurgul e un terapeut, un terapeut cu mijloace agresive… Noi avem un concept global: omul e o unitate, nu-l fragmentăm. Toată ştiinţa modernă s-a clădit pe fragmentare şi pe urmă extrapolare, adică întâi îl tai în bucăţele şi pe urmă îl gândeşti ca o unitate şi studiezi bucăţelele, că bucăţelele le poţi studia mai uşor decât încadrate în unitate. E foarte bine ca studiu, dar după aia, când trebuie să vezi funcţionarea… e ca o cutie de viteze, vezi fiecare pinion în parte, dar după aia trebuie să le vezi pe toate funcţionând la un loc.” Excelentă această definire a anestezistului, pe care dr. Litarczek ne-a oferit-o într-un interviu realizat cu mulţi ani în urmă. Iată ce spunea mai departe:
„Anestezia s-a născut dintr-o necesitate”
„Metodele de anestezie până în 1950 erau simple ca administrare, destul de primitive ca un concept, de-aia în rândul medicilor se zicea: când te operezi, suferi două şocuri, un şoc operator şi un şoc anestezic. Astăzi nu mai spui aşa, operaţia e o traumă, dar e o traumă reglată, deci produce totuşi şoc. Dar anestezia nu e <şocogenă> din contră, amortizează şocul făcut de traumă, respectiv de chirurgie. Deci, anestezia a evoluat conceptual dintr-un factor agresor într-un factor defensiv, un factor de apărare a organismului. Ea s-a născut dintr-o necesitate, anume combaterea durerii, iar necesitatea, sigur, era exprimată de pacienţi. […] Pe pacient îl durea, el nu stătea liniştit, era încordat şi chirurgul nu putea să opereze. Deci anestezie îi trebuia chirurgului ca să pună bolnavul jos, să-l facă groggy într-un fel, ca să poată să-l opereze. […] Primul anestezic care a fost… s-a încercat protoxidul de azot şi eterul, a biruit eterul”.
„Pătratul anestezic”
„Încetul cu încetul noţiunea de anestezie a fost desfăcută în două. S-a văzut că partea de somn şi partea de combatere a durerii, analgezia, sunt două elemente farmacologice deosebite. Iar în ’42 când s-a introdus curara – care e o otravă utilizată de băştinaşii sud-americani la vânătoare; pe săgeţile lor pe care le suflă cu sarbacanele au curara – curara asta e o otravă care paralizează muşchii […], deci e o otravă care lucrează numai băgată în sânge direct şi lucrează numai pe muşchi, paralizează animalul dar nu-l omoară, nu-i opreşte inima. […] Ei, otrava asta a fost descoperită şi menţionată de primii călători, spanioli, portughezi, ce erau de prin America de Sud şi desţelenită farmacologia ei chiar de Claude Bernard în secolul al XIX-lea. Însă utilizarea clinică s-a făcut abia prima oară în 1942 în Canada. Şi ea a adăugat exact al treilea element, căci chirurgului, când deschide burta, îi trebuie ca muşchii să nu fie încordaţi că dacă muşchii sunt încordaţi aruncă intestinul afară şi el nu poate să opereze. Şi atuncea curara paralizează musculaura – şi acuma se utilizează curent în toate anesteziile, curara – şi practic bolnavul este complet relaxat, este apneic, adică nu poate să respire spontan, deci trebuie ventilat. […]
Acum anestezia s-a desfăcut în trei [concepte] – asta s-a întâmplat după 1945 – şi a apărut aşa-zisul <triunghi anestezic> care în deceniul următor – deci după anii ’50 – a fost completat şi s-a făcut <pătratul anestezic>, adică analgezie, somn, hipnoză, relaxare şi efect antişoc, iar noţiunea a evoluat spre homeostazie. Homeostazia înseamnă măsurile de menţinut constant şi în parametri normali, prametri funcţionali, organismul: temperatură, tensiune arterială, puls, diureză şi aşa mai departe”
Primul aparat de anestezie folosit în România
„Aparatul ăsta deja permitea executarea intubaţiei traheale, pentru că avea şi anexe – laringoscop, sonde, tot. Adusese profesorul Hortolomei… nu ştiu, a întrebat el acolo pe cineva ce trebuie şi cineva-ul ăla i-a făcut o listă completă – şi a plătit din banii lui, nota bene, nu din banii statului! – în 1950, în vară. A fost în America şi din banii lui a achiziţionat acest aparat, ăsta era aparat cumpărat de el, cu trusă de intubaţie, cu tot ce-i trebuia. Firma constructoare, Foreger, […] modelul era un model progresiv, adică cu principii foarte moderne înglobate în el. Şi bineînţeles că nimeni nu ştia să-l utilizeze. L-a adus profesorul, dar n-a adus şi cărţi, asta a fost treaba, că dacă aducea şi un tratat american de anestezie am fi putut foarte uşor să scoatem tot. […] Deci, el a venit cu aparatul în vară, în septembrie avea aparatul în clinică, eu am venit în noiembrie. […] Ei se căzneau şi ei, dar neavâd surse de informaţie nu reuşiseră să-i dea de cap, pentru că şi ăsta are un sistem de absorbţie a bioxidului de carbon în circuit, aia e o substanţă care trebuie schimbată după un anumit timp, că se epuizează şi dacă nu omori bolnavul, deci sunt o serie întreagă de chestii care nu era uşor să le intuieşti din nimic! Şi mi l-a dat mie. Acuma eu eram cu spirit tehnic net diferit de al colegilor mei din clinică…”
Cum se utilizează aparatul?
„Bineînţeles, primul lucru ce am căutat, am căutat surse de informaţie. Şi am găsit în librării nişte cărţi ruseşti, […], în rusă originală. Acuma, eu literele chirilice le învăţasem în liceu […] şi am luat cărţile. Sigur, chirilice ştiam dar nu ştiam ruseşte. Şi atuncea ce mi-am zis: păi, să învăţăm atâta rusă cât să putem să înţelegem ce scrie aicea. Şi mi-am cumpărat un tratat de limba rusă – se chema Nina Patapova, îl mai am şi acuma – şi am început să învăţ ruseşte. […] Şi am început să citesc cărţile. Acuma, norocul cu medicina este că foarte multă terminologie e inteligibilă internaţional. În momentul în care am aflat că jeludoc este stomac şi că serţe jeludka este ventricol, deci stomăcelul inimii şi aşa mai departe, încetul cu încetul am început să mă descurc. Întâi am văzut figurile şi textul figurilor respective şi mi-am tradus textul figurilor şi deja am început să-mi fac o idee despre ce e vorba. Pe urmă am văzut care sunt marile capitole, pe urmă am citit fragmentar colo-colo şi, în fine, mi-am construit o idee despre sculă şi despre cum se utilizează. Şi am văzut că e o diferenţă conceptual majoră între scula pe care o aveam şi ce făceam noi până atunci. […] Şi primii doi ani, până în 1952, m-am descurcat cu aceste două cărţi. Şi am reuşit să fac primele anestezii, prima intubaţie traheală, 3 martie ‘951 – deci la câteva zile după ce venisem în clinică – şi am raportat la Societatea de Chirurgie primele 111 anestezii în 1954-55, aşa ceva, şi a apărut şi un articol cu aceste treburi în revista Chirurgia.”
„Am intrat cu o metodă nouă de anestezie”
„Ei, şi alţii au aflat de mine că fac treaba asta, alţi chirurgi, şi şi-au dat seama că primiseră şi ei prin ajutoare [internaţionale] aparate: profesorul [Theodor] Burghele la Panduri primise un aparat de aceeaşi fabrică, dar un model mai mic şi nici acolo nu ştiau să umble cu el. Şi în ’52 mă cheamă la Panduri. […] Deci, mi-a dat aparatul şi, după ce mi-a dat aparatul, ei s-au apucat de chirurgie pulmonară. Voinea care venise din Rusia făcuse acolo chirurgie toracic-pulmonară şi eu, dintr-odată, am intrat cu o metodă nouă de anestezie pe care o stăpâneam destul de relativ, ca să zic aşa. Am intrat într-un domeniu de supraspecialitate în chirurgia toracică pe care chirurgii în România nu o abordaseră – Cărpinişanu puţin, cu anestezie locală, înepuse să facă ceva chirurgie pulmonară, dar destul de primitiv. Bagdasar începuse neurochirurgie, tot cu anestezie locală. Şi Arsene l-a urmat, tot cu anestezie locală, până când, prin anii ’60, şi-a dat şi el seama că trebuie să introducă [anestezia] generală şi a trimis o întreagă echipă de medici la mine, s-au specializat în anestezia generală şi şi-a făcut echipă la Spitalul 9.
Noi, deci, am făcut întâi chirurgie pulmonară şi după aia am trecut la chirurgie cardiacă. Şi prima operaţie pe cord închis – dar cu degetul băgat ca să rupă valva mitrală – a făcut-o profesorul Hortolomei, 16 decembrie 1953. Deci, vezi ce repede, după ce m-am apucat eu de treabă, am intrat în domeniile de super-vârf ale chirurgiei.”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2014]
