Motto: „O țară care nu respectă drepturile propriului popor nu le va respecta nici pe ale vecinilor ei” – Andrei Saharov
Vineri, 21 mai, se împlinesc 100 de ani de la naşterea fizicianului rus Andrei Dimitrievici Saharov, laureat al Premiului Nobel pentru Pace în anul 1975, militant pentru drepturile omului.
Andrei Dimitrievici Saharov s-a născut la 21 mai 1921, la Moscova. A fost primul dintre cei doi copii ai lui Dmitri Ivanovici Saharov – profesor de fizică și autor de manuale – și Ekaterinei Alekséyevna Saharov, de origine greacă.
În copilărie, Andrei Saharov a trăit într-un mic apartament al Administrației Municipale pentru Locuințe din Moscova, unde mai multe dintre rudele sale locuiau.
Primele sale studii au fost făcute acasă sub supravegherea bunicii sale Maria Petrovna. Aceasta l-a familiarizat cu opere de ficțiune în limba engleză, cu lucrări de Puşkin, Dickens, sau cu fragmente din Evanghelie, la ceas de sărbătoare.
După moartea bunicii, a fost dat la şcoală – abia în toamna anului 1933 – , unde va avea mari probleme de adaptare. Îşi va finaliza studiile liceale cu brio în 1937.
În acelaşi an, s-a înscris la Departamentul de Fizică, catedra de acustică a Universităţii de stat din Moscova.
În iunie 1941, după izbucnirea Războiului cu Germania, Andrei Saharov a fost declarat inapt pentru serviciul militar, iar în octombrie acelaşi an, a fost trimis în capitala Afganistanului, Kabul, unde şi-a finalizat studiile, în anul 1942.
În perioada petrecută în Afganistan, a lucrat la laboratorul unei fabrici de muniţie din Ulyanovsk, unde o va cunoaşte pe Klavdia Alexeevna Vihireva, cu care s-a căsătorit, în iulie 1943, şi cu care a avut trei copii: Tanya, Lyuba și Dmitry.
În anul 1945, a revenit la Moscova, unde a început studiile doctorale, la Institutul de Fizică „P.N. Lebedev” şi a început să predea Fizica la Institutul energetic din Moscova.
În 1947, avea să finalizeze teza de doctorat în care examina măsurarea optică a temperaturii descărcărilor electrice.
În anul 1948, Igor Tamm l-a inclus pe Andrei Saharov în grupul creat pentru construirea bombei cu hidrogen, iar în următoarea perioadă elaborează principii fundamentale în domeniul reacţiilor nucleare: crearea câmpurilor magnetice supraintense cu folosirea energiei exploziilor – 1948, cataliza muonică a reacţiilor de sinteză – în anul 1948, reactorul magnetic – în anul 1950 sau folosirea radiaţiilor laser pentru încălzirea deuteriului.
Între anii 1950-1953, a lucrat sub conducerea lui Iuliu Borisovici Hariton, la instalaţia KB-11 (mai târziu, Arzamas-16), situată în oraşul sovietic Sarov. S-a remarcat astfel prin contribuţia la construcţia bombei cu hidrogen sovietice, testată la 12 august 1953. Activitatea sa de cercetare în domeniul armelor nucleare va continua şi în anii care au urmat. A continuat să colaboreze cu echipa de cercetare și a participat special la modificările ulterioare aduse bombei de hidrogen. În 1955, a lucrat la o versiune care a fost testată sub numele RDS-57.
După anul 1953, Andrei Saharov a devenit membru cu drepturi depline al Academiei Sovietice de Ştiinţe.
În 1961, intră în opoziţie cu regimul sovietic, împotrivindu-se planului lui Hruşciov de a face un test atmosferic cu o bombă termonucleară, la care colaborase, invocând posibilele consecinţe ale răspândirii de material radioactiv. Cu toată opoziţia sa, bomba avea să fie testată în octombrie 1961, e adevărat, la jumătate din forţa sa maximă estimată.
Andrei Saharov s-a dedicat, de acum, avertizării Uniunii Sovietice și a lumii cu privire la pericolul proliferării armelor nucleare. Campania sa a dus la semnarea unui acord cunoscut sub numele de Tratatul de interzicere a testării atmosferice, spațiale și subacvatice. Printre țările semnatare s-au numărat SUA și URSS, care la acea vreme erau principalele puteri nucleare. În mod similar, alte 111 țări au semnat acest tratat, care a intrat în vigoare la 10 octombrie 1963.
În anul 1965, Saharov a publicat prima lucrare în domeniul cosmologiei, în care a explicat formarea stelelor şi galaxiilor prin fluctuaţiile cuantice ale câmpului gravitaţional, iar doi ani mai târziu, a elaborat un principiu despre elasticitatea Universului şi a explicat asimetria materie-antimaterie în Univers.
În anul 1968 a publicat, în „New York Times”, eseul „Reflections on Progress, Peaceful Coexistence and Intellectual Freedom”, apoi a protestat împotriva trimiterii tancurilor sovietice în Afganistan şi, de asemena, împotriva intervenției militare sovietice din Cehoslovacia, care a pus capăt Primăverii de la Praga. Aceste acţiuni l-au consacrat ca militant activ pentru apărarea drepturilor omului şi al reducerii armelor nucleare.
Mai mult, în anii care au urmat, a criticat represaliile la care erau supuse vocile disidente, iar în anul 1970, va înfiinţa chiar un comitet pentru apărarea drepturilor omului şi a victimelor proceselor politice. Saharov devenea astfel un simbol luptei pentru respectarea drepturilor fundamentale.
Desigur că această atitudine, după ce îşi dedicase cariera cerecetării unor arme capabile să distrugă, se poate pune pe seama unei crize de conștiință, Saharov dedicându-şi mare parte din timp campaniilor pentru pace internațională și reforme interne în Uniunea Sovietică.
După moartea primei sale soţii, în 1969, se va recăsători, în anul 1971, cu Elena Bonner, o cunoscută militantă civică, iar în anul 1975, activitatea sa de militant pentru drepturile omului a fost recompensată cu prestigiosul Premiu Nobel pentru Pace. În motivaţia Comitetului Nobel se arăta, printre altele: „Saharov a luptat împotriva abuzului de putere și a tuturor formelor de încălcare a demnității umane și a luptat nu mai puțin curajos pentru ideea guvernării bazate pe statul de drept. În mod convingător, Saharov a subliniat că drepturile inviolabile ale omului oferă singura bază sigură pentru o cooperare internațională autentică și durabilă.”
Autorităţile sovietice reacţionează cu o iritare extremă la anunţul atribuirii premiului şi îi interzic câştigătorului să meargă să îşi ridice premiul, acesta fiind primit de către soţia sa, care va citi şi discursul de recepţie al acestuia, intitulat „Pace, progres și drepturile omului”.
Vocea sa critică va continua să se audă în spaţiul ex-sovietic, înclusiv în anii ’80 ai secolului trecut, prin protestul împotriva invaziei sovietice din Afganistan.
Puternicul său profil academic și recunoașterea internațională, care îl protejau în anii trecuţi, vor păli, acum, în faţa riscului propagandistic sovietic mult prea mare pentru a-i permite lui Saharov să continue să-şi ridice vocea.
Drept urmare, la 22 ianuarie 1980, autorităţile sovietice iau decizia de a-i stabili domiciliul forţat la Gorki, actualul Nijni Novgorod – retrăgându-i toate disticţiile şi onorurile – , iar în 1984, tot acolo va fi exilată şi Elena Bonner, soţia sa. Ambii soţi vor fi supravegheaţi, supuşi neîncetat perchezițiilor și hărțuielilor. Celebrului fizician i-au fost interzise orice contacte cu străinii și alte „elemente criminale”.
În anul 1985, venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov a mai relaxat atitudinea autorităţilor faţă de vocile disidente, iar un an mai târziu, Saharov a fost eliberat, e adevărat, după ce s-a aflat în greva foamei, iar autorităţile au încercat să îl hrănească forţat.
Va reveni la Moscova, şi îşi va relua activitatea de cercetare şi politică.
În anul 1988, în semn de recunoaştere a activităţii sale ştiinţifice dar mai ales civice, Parlamentul European a instituit Premiul Saharov pentru libertatea de gândire, acordat persoanelor din întreaga lume care au adus o contribuţie deosebită la lupta pentru drepturile omului în întreaga lume, atrăgând atenţia asupra cazurilor de încălcare a drepturilor omului şi sprijinind laureaţii în cauza lor.
Chiar în acel an, primul laureat al acestui prestigios premiu internaţional a fost Nelson Mandela, activist care a luptat împotriva politicilor de apartheid şi care, odată cu alegerea sa în fruntea Congresului Național African, a reprezentat rezistența persoanelor de culoare împotriva regimului de oprimare. El va deveni primul președinte al Africii de Sud ales prin vot universal, într-un scrutin larg reprezentativ și cu participare multirasială.
În martie 1989, Andrei Saharov a fost ales membru al Parlamentului, poziţie din care a susţinut asiduu abrogarea articolului 6 al Constituţiei sovietice privind rolul conducător al Partidului Comunist.
A fost reabilitat şi i-au fost restabilite toate ordinele şi distincţiile obţinute anterior, fiindu-i conferite şi altele noi.
Ultimii trei ani din viața lui Saharov au fost plini de întâlniri cu lideri mondiali, interviuri de presă, călătorii în străinătate, contacte reînnoite cu colegii săi științifici și scrierea memoriilor sale.
De-a lungul carierei sale fructuoase, Andrei Saharov a scos publicat mai multe volume, pe subiecte științifice și politice. Printre acestea putem menționa „Progres, coexistență și libertate intelectuală” (1968), „Saharov vorbind” (1974) și „Țara mea și lumea” (1975), alături de „Alarmă și speranță” (1978), „Un an de luptă” (1979), „Lucrări științifice selectate” (1982) și „Amintiri”, volum publicat postum (1990).
Andrei Saharov a murit la 14 decembrie 1989, la vârsta de 68 de ani, în urma unui infarct, fiind înhumat în cimitirul Vostryakóvskoye din capitala Rusiei.
