Istorii cu şi despre medici (XVIII) – Dr. Nicolae Angelescu şi chirurgia endoscopică

de Silvia Iliescu

De la începuturile sale, chirurgia îi ajută pe oameni să-şi prelungească viaţa · în prima parte a sec. XX, ea devine esenţială în cultura medicală a omenirii · mai târziu, odată cu apariţia chimioterapiei, a medicinei moleculare şi a altor tehnologii, chirurgia nu mai este regina progreselor medicale” · evoluţia ei din ultimul timp rămâne de excepţională importanţă, una dintre realizări fiind faptul că a devenit minim invazivă · laparoscopia şi toracoscopia reduc spectaculos lungimile inciziior abdominale şi toracice: de la jumătate de metru la jumătate de centimetru · chirugia endoscopică transformă şi ea inciziile clasice în simple puncte · astăzi, chirurgii au la dispoziţie aproximativ 2500 de proceduri prin care pot interveni pe corpul bolnav.

În 1964 chirurgul Nicolae Angelescu devenea medic al Clinicii de Urologie a Spitalului Panduri din Bucureşti. De atunci încolo, reuşitele intervenţiilor sale aveau să-i aducă un renume pe care l-a purtat cu el oriunde a mai lucrat, atât la Spitalul 23 August” (azi „Sf. Pantelimon”), cât şi la Colţea. Aici chiar a condus Clinica de Chirurgie, din 1984 până la pensionare. Şi tot la Colţea a format echipe chirurgicale pentru investigații ecografice și echipe de endoscopie digestivă și intervențională, într-o vreme în care imagistica medicală românească era la începuturile sale. Mai mult, după 1992 profesorul universitar doctor Angelescu avea să introducă sistemul minim invaziv în chirurgia generală, procedeu care nu se mai practicase până atunci în spitalele din Bucureşti.

„STIRE PE FLUX” ROMPRES Foto/ Constantin CIOBOATA

Făceam endoscopie seara, după contravizită

Endoscopiile se făceau de gastroenterologi. Şi eu m-am opus şi am trimis de la mine, de aici, [chirurgi la specializare]… Şi în ecografie am trimis – atunci când a apărut ecograful – şi după aia în endoscopie am trimis la specializare; în ţară au fost la prof. Oproiu şi la Spitalul M.A.I. şi i-am trimis şi în America şase luni. Şi au învăţat chirurgia endoscopică, diagnostic – adică faci şi diagnostic, dar şi terapeutic – să poţi să operezi cu aceste fibroscoape. Şi în clinică sunt foarte mulţi care s-au specializat şi în ecografie, cred că sunt vreo cinci-şase care fac ecografii la ora actuală.

Sigur că şi asta a fost o activitate de pionierat, pentru că iniţial se făcea la Fundeni şi luam bolnavul, mă rugam de doctor, venea, de multe ori şi el era sau nu era expert, vorba aceea… Şi atunci m-am zbătut şi am luat un ecograf, l-am trimis pe dr. [Nicolae] Jitea, întâi s-a specializat acolo, după aia a fost şi în America şi făceam endoscopie seara, după contravizită, eram toţi cu ochii [aţintiţi la] ce face Jitea <Oo, uite… da’ ăsta ce e? da’ ăsta ce e? da’ aici cum…?> Şi a doua zi aveam posibilitatea să verificăm ce am văzut seara pe ecran şi ce am găsit a doua zi în burta bolnavului. Şi uite aşa s-au specializat băieţii toţi şi la ora actuală au experienţă în ecografie şi în chirurgia endoscopică.”

Educaţia sanitară la noi

Bolnavul are personalitatea lui şi poţi să-i spui, de la o unghie, <Uite, unghia asta a făcut puroi aici, s-ar putea să-ţi tai degetul>, atunci l-ai terminat! Pentru că educaţia sanitară la noi a fost la pământ şi acuma e şi mai la pământ! […] Păi, înainte făceam conferinţe pe probleme de sănătate, la ţară, medicul de circă, la Căminul Cultural. Făceam screening-uri în întreprinderi, pentru diverse boli. Se scriau cărţi din astea de educaţie sanitară care stăteau pe masă în sala de aşteptare când te duceai la medic şi o mai luai şi mai citeai şi acasă. […] În afară de spălatul pe mâini şi pe dinţi, [nu se face în şcoală educaţie sanitară]. […]

La ora actuală, relaţia medic-pacient este următoarea: s-a internat bolnavul, îi spui: <Dom’le, uite, bănuiesc că ai cutare boală şi pentru asta trebuie să-ţi fac nişte analize>, în afară de recoltare de sânge, că aia ştie orice bolnav că el trebuie să facă nişte analize, deci în afară de această recoltare de sânge mai sunt şi alte proceduri, de exemplu, o endoscopie sau o ecografie. […] Trebuie să-i spui în ce constă şi de ce o faci şi el trebuie să accepte. I-am stabilit diagnosticul şi spun: <e de operat sau nu e de operat>. Dacă e de operat, îi spui clar, <Uite, dom’le, ţi-am găsit cutare şi la această boală trebuie operaţie, eşti de acord sau nu eşti de acord?> <Păi da, dar ce-mi faceţi? […] Îmi tăiaţi stomacul?> <Nu, dom’le, se taie o parte din stomac…>, vorbesc de ulcere sau de operaţii de-astea mai puţin extinse. Sau mai greu este la ăia care vin cu gangrene arteritice şi trebuie să-i amputezi piciorul şi-i spui: <Uite, trebuie să-ţi tai piciorul>. <Aoleu!>, începe jalea după aia.

Agerpres/ FOTO TANJUG/ ZORAN ŽESTIC/ bk

Nu exista în spital şi un psiholog care să ajute?

Nu exista şi asta vroiam să vă spun la urmă… pentru că el, bolnavul, [reacţionează diferit], vă spun, în funcţie de gradul de cultură. Sigur că cu un intelectual te înţelegi mai bine, înţelege care e situaţia, dar cu ceilalţi, cu un grad de cultură mai redus… Trebuie să vorbeşti cu familia, poate găseşti în familie pe unul care e mai isteţ şi care reuşeşte să-l lămurească: <Dom’le, asta este situaţia, nu există altă cale. Deci, dacă nu te operezi, mori! Dacă te operezi, ai o şansă…> <Păi, pot să şi mor…> […] Şi aici ar interveni rolul psihoterapeutului. Sunt puţine spitale, cel puţin aici, la noi, nu există psihoterapeut. La un spital din ăsta unde sunt două clinici de chirurgie, ORL cu chirurgia şi clinici de astea oncologice, cu cazuri grave, cardiologie, cu hematologie, cazuri grave, aici ar trebui cel puţin doi psihologi. Cel puţin doi psihologi, la Spitalul Colţea!”

[Interviu de Octavian Silivestru, 2013]