Medicina, definită la romani ca „arta de a vindeca”, este pentru noi ştiinţa stabilirii diagnosticului, tratamentului şi prevenirii bolilor · este un domeniu cu o vechime de mii de ani, esenţial vieţii omenirii întregi, care a parcurs drumul lung de la practicile magico-religioase până la studiile aprofundate de astăzi · tehnica medicală s-a dezvoltat şi se dezvoltă enorm, oferind oamenilor o viaţă mai lungă şi de mai bună calitate · personalul din domeniul sanitar s-a perfecţionat tot mai mult · acest serial a fost dedicat tuturor celor care lucrează cu devotament în serviciul pacienţilor.
Prof. dr. Constantin Dimoftache era în 1953 student al Facultăţii de Medicină din Bucureşti. Şase ani mai târziu devenea medic de circă la Hunedoara, apoi la Sanatoriul de Chirurgie Osteoarticulară din Mangalia. După încheierea stagiului obligatoriu a revenit la Bucureşti ca profesor la Catedra de biofizică de la Facultatea de Medicină (1962-2005). În toţi acei ani a publicat, cu numele C.D. Zeletin, zeci de volume de proză, poezii originale şi traduceri din lirica renascentistă.
Întrebat cu ani în urmă cum reuşeşte să alăture în sufletul său sensibilităţii de scriitor duritatea meseriei de medic, prof. Dimoftache Zeletin a dat un răspuns pe măsura anvergurii sale intelectuale…
„La un moment dat, am întins degetul spre perete şi am întrebat: <Ce este ăsta?> Grupa [de studenţi] a spus: <Un perete>. La care eu am spus: <Nu, e o suprafaţă>. Întind degetul spre acelaşi perete: <Ce e ăsta?> <Păi, ce să fie?! E o suprafaţă>. <Nu, e hidroxid de calciu.> Deci, acelaşi obiect privit din puncte de vedere diferite are identităţi diferite, dar în acelaşi timp el e un întreg.
Aşa şi-n viaţa noastră [a medicilor], departajăm duioşia de duritate… [Când lucrezi cu copii] e şi mai complicat, fiindcă […] sub acul tău stă o fiinţă, un copil profund suferitor, trăieşte drama ruperii de casă, de mama, ruperii de tata, spaimele de necunoscut şi aşa mai departe. Aşa că eu desfac [întregul] pe puncte de vedere diferite; mă detaşez de celelalte puncte de vedere care implică duioşia, farmecul, mila, toate punctele de vedere care fac frumuseţea, minunea pe care o reprezintă un copil şi mă proiectez pe o zonă care este suferinţa lui. Restul devine deodată negru, fiindcă trebuie să mă concentrez în mine însumi, că trebuie să fac un act medical. Şi atunci nu mai ţin seama de nimic! Dacă scânceşte, aud asta într-un plan terţ; problema e să merg cu acul acolo unde trebuie…
Şi, evident, după aceea îmi arăt felul meu de a fi, îi spun o drăgălăşenie, îi dau o bomboană. La fiecare copil găseşti ceva drăguţ, să lauzi. Numai să deschizi gura şi să-l mângâi [cu o vorbă]… Vezi o fată care nu-i prea dotată fizic, îi spui: <Măi, ochi ca ai tăi n-am văzut…> şi e fericită, cum nu se mai poate! Şi spun un adevăr, fiindcă are ochi cum rar vezi, dar nasul e aşa, gura e aşa. […] La fiecare găseşti câte ceva [frumos], da, la fiecare om!.. Mântuitorul este summum-ul – dacă poţi să compari o fiinţă muritoare cu o fiinţă divină – şi găsea în fiecare om ceva dumnezeiesc. Şi pe calea asta trebuie să mergem şi noi. E ceva mai înalt, mai spiritualizat, e un fel de abdicare a spiritului prin eşuarea lui în afecţiune. […]
Sunt lucruri foarte complexe, dar deasupra tuturor e un cuvânt la care eu tresar şi sunt foarte atent toată viaţa: este cuvântul, este porunca, e comandamentul <trebuie>!…
Dar nu devine tiranic acest <trebuie>?
Păi, ce am făcut eu toată viaţa, nu am făcut <auto-tiranie>? Nu m-am <auto-biciuit>?… Dacă ar fi fost să-mi fi rămas pe suflet – aşa cum rămâne pe piele – auto-biciuirea, aţi vedea un corp aproape mutilat!
Aşa ar trebui să fim cu toţii?
Aşa trebuie să fim, aşa trebuie să fim!.. Sigur, răul există [oricum], e o fatalitate… De fapt, nu poţi să defineşti binele fără rău, el te şi ajută să-l creezi. Într-un fel, răul este depozitul din care scoţi binele, secătuindu-l. Nu este o definiţe mai bună a binelui decât: <Binele e ceea ce nu-i rău>. Aşa cum Einstein, odată, e întrebat într-un amfiteatru: <Există întuneric?>, el spune: <Nu există întuneric>. <Cum, nu există întuneric?!>, spun preopinenţii. <Nu, nu e întuneric, e doar lipsa luminii>…”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2015]
