Lupta pentru Stalingrad a fost nemiloasă și disperată. Stalin a dat ordin ca toți militarii care se retrag fără ordin să fie executați. „Nici un pas înapoi!” – a devenit lozinca comisarilor de partid. În toată perioada luptelor, ofițerii NKVD au executat sau au trimis în batalioane disciplinare peste 13.000 de militari pentru „lașitate” sau dezertare. Peste 300.000 de oameni au fost trimiși înapoi la unitățile lor sau au ajutat la completarea altora. Chiar dacă erau depășiți numeric, chiar dacă aveau în față baraj de artilerie sau foc de mitralieră, soldații sovietici refuzau să dea înapoi, temându-se că vor fi acuzați de „lașitate”. Întăririle sovietice au fost aduse cu vapoarele de pe malul estic al fluviului Volga. Luptele au devenit tot mai crâncene, mai sângeroase, își amintește locotenentul Achile Sari.
“Noaptea se lăsase de-a binelea, în baterie oamenii stăteau liniştiţi, lângă piesele lor, în marile gropi improvizate, lângă felinarele de ceaţă-noapte, plasate la câţiva metri în spatele bateriei.(…) În groapa adâncă de aproximativ 70 cm, lată de 40-50, observatorul meu sufla în palme să se încălzească, iar telefonistul, zgribulit în groapa lui, ţinea strâns telefonul în braţe. Nu am pus santinelă. Siguranţa ne-o conferea linia de infanterie din faţa noastră, aşa că, obosiţi de încordarea zilei, am adormit, în ciuda cerului fără stele, ce ne servea drept tavan. Eram claie peste grămadă, îngesuindu-ne unul într-altul pentru a ne transmite căldura animală reciproc – singurul sistem de încălzire. Nu ştiu cum a trecut noaptea! (….) Către orele 4:00 dimineaţa am fost trezit de telefonist, care-mi întindea receptorul pentru comunicări urgente. La capătul celălalt al firului, vocea comandantului suna cald, amintindu-mi că inamicul pregăteşte un atac puternic, cu blindate multe şi aruncătoare de flăcări.
Îmi ordona să luăm toate măsurile de siguranţă, implicit lupta împotriva aruncătoarelor de flăcări – armă temută, care lipsea din arsenalul nostru. La rândul meu, am înştiinţat bateria, punând-o în alarmă; făcusem o sumară socoteală că muniţia pe care o aveam ne ajungea confortabil pentru 48 de ore, adică aveam 2 unităţi de foc. Zorii zilei ne-au găsit pregătiţi în gropile noastre, atenţi la tot ce se petrecea la inamic şi gata de ripostă. Către orele 8:00 dimineaţa – lumina luase de mult locul întunericului – am fost vizitaţi de vreo 4-5 stoluri de avioane rusești, care, în valuri succesive, ne-a binecuvântat cu o ploaie de bombe mari şi mici, timp de aproape trei sferturi de oră. Tunurile antiaeriene au tras din răsputeri, dar cu rezultate nu din cele mai strălucite. Zadarnic am așteptat ca aviaţia noastră de vânătoare să vină să ne salveze. După dispariţia ultimului avion rusesc şi-au făcut apariţia tancurile inamice, care trăgeau proiectile din mers. Iar în urma tancurilor, veneau infanteriștii.
Acum semicercul liniei noastre era asaltat din toate direcţiile. Bateria mea trăgea spasmodic în faţa rândurilor noastre, mutându-şi focul de la un obiectiv la altul. Furia atacanţilor se desfăşura cu toată puterea. Inamicul dorea să ne lichideze complet. Noi, uniţi într-un efort suprem, vroiam să mai rezistăm măcar o zi-două în pustiul de zăpadă şi gheaţă. A fost o risipă de muniţie, de toate categoriile, un vacarm de nedescris făcea să clocotească întreaga vale. Inamicul ne-a atacat cu aruncătoare de flăcări. Flăcările şi limbile de foc trimise ca nişte jeturi, cu lungime de zeci de metri topea zăpada şi prefăcea în vâlvătaie de foc şi fum tot ce întâlnea în cale. (…)”
[Interviu realizat de Virginia Călin, 1993]
