Ambasador este diplomatul de cel mai înalt rang aflat în misiune în altă ţară, unde este reprezentantul oficial al statului care l-a timis. În România gradul diplomatic de ambasador se acordă prin decret de către preşedinte, la propunerea Ministrului de Externe. De obicei, în această funcţie sunt numiţi diplomaţi de carieră, cu o bogată experienţă şi care cunosc bine realităţile ţării în care au fost acreditaţi. Au existat şi cazuri în care conducătorii de la Bucureşti au trimis intelectuali de frunte, în care aveau încredere, în diverse misiuni diplomatice. De exemplu, Grigore Moisil a fost trimis ambasador în Turcia (1946), Simion Stoilow ambasador în Franţa (1946), Mihai Ralea ambasador în S.U.A. (1948) sau Virgiliu Constantinescu ambasador în Belgia (1997). Şi Nicolae Ceauşescu a continuat această practică, numind o serie de intelectuali în funcţia de ambasador. Unul dintre aceşti intelectuali a fost profesorul universitar Mircea Nicolaescu.
În 1961 am fost numit ambasador la Cairo. Cine mi-a comunicat numirea? Pur şi simplu am fost scos dintr-un examen de stat, chemat la Comitetul
orăşenesc de partid Bucureşti de primul secretar de pe atunci, Florian Dănălache. Eram învăţat să mă mai cheme când apărea vreo problemă grea în Academia de Studii Economice… Cine ştie ce se mai întâmplase? Sau cine ştie ce comisie se mai organiza şi trebuia să particip sau să organizez participarea unor cadre ale academiei? Sau cine ştie ce dezbatere? Dar atunci m-a chemat direct şi am întrebat: “Cu ce să vin? Ce s-a mai întâmplat?” “Să nu vii cu nimic! Să vii numai dumneata, că am ceva să-ţi comunic!” Şi acolo, la Comitetul orăşenesc de partid, la cabinetul lui Dănălache, în anticameră, mai erau alţi invitaţi. Eram cu toţii trei. Unul din mediul universitar, respectiv profesorul Diaconescu, de la Facultatea de Drept, fostul Ministru al Justiţiei. Altul era Horaţiu Iancu, Ministru al Petrolului. Cu alte cuvinte, cu trei ocupaţii foarte diferite. Şi ne tot întrebam, ne tot uitam unul la altul: de ce ne-a chemat? Ce comisie să facă cu nişte specialişti din asemenea domenii foarte diferite?
Între timp soseşte la cabinetul respectiv şi Corneliu Mănescu. Nu de multă vreme numit Ministru de Externe – cam de trei luni de zile. Şi mă uit la el – ne cunoşteam – şi mă întreb de ce ne cheamă. Imediat suntem invitaţi înăuntru şi Florian Dănălache, pe atunci primul secretar al Comitetului orăşenesc de partid, dar ca membru al C.P.Ex. – Comitetul Politic Executiv, în calitatea asta ne-a chemat, zice: “Uite de ce v-am chemat! Probabil v-aţi dat seama, este aici Corneliu Mănescu, Ministru de Externe. Urmează să lucraţi în Externe. Dumneata pleci ambasador la Cairo (arată spre mine), dumneata pleci ambasador la New Delhi (arată spre Horaţiu Iancu), dumneata pleci ambasador la Varşovia (se îndreaptă spre Diaconescu)”.
Ne-am uitat unul la altul şi a început fiecare să-şi spună păsul. Diaconescu că el nu s-a gândit la o asemenea misiune şi nu ştie dacă o să facă faţă, Horaţiu Iancu că are probleme familiale deosebite şi ar fi bine ca să fie lăsat şi atunci am spus şi eu că totuşi nu cred că sunt bine pregătit. La care Dănălache ne-a spus foarte simplu: “Ştiţi ce? Văd că aveţi ceva de spus! Ia faceţi bunătatea şi duceţi-vă şi spuneţi-i lui Ceauşescu!” Ceauşescu era pe atunci şeful Secţiei organizatorice, Secretar cu probleme organizatorice şi deci conducea şi Secţia organizatorică şi de cadre a Comitetului Central al Partidului Comunist. Fireşte, cine să se ducă să discute chestia asta? Aşa am fost informat eu că urmează să plec ambasador la Cairo.
[Interviu realizat de Emilian Blînda, 8.01.1996. Arhiva de Istorie orală – Radio România]
