Interviu acordat de sinologul și istoricul Anna Eva Budura postului Radio România Internțional, secția chineză (23 septembrie 2021; redactor: Marian Mizdrea)
„Dragă cititorule, chinezilor le place să înlocuiască banalul substantiv an cu imaginea celor două anotimpuri, Primăvara și Toamna, esențiale pentru viața noastră. Am îmbrățișat acest sinonim poetic și l-am folosit mereu cu plăcere, pentru că atunci când spun Primăvară simt clocotul vieții care se naște, admir horbota florilor încărcată cu bucuria speranței; când spun Toamnă simt fericirea dărniciei, satisfacția trudei cinstite și nu aud doar cifre neutre. Acesta este și motivul pentru care acest volum se intitulează: 70 de Primăveri și Toamne cu China.”
Așa începe doamna Anna Eva Budura, reputat sinolog și istoric, cuvântul-argument pentru recent lansata carte în cuprinsul căreia, potrivit Domniei Sale, încearcă să facă „o scurtă sinteză a vieții de sinolog și de primul istoric pregătit în Universitatea Beijing și să cuprind într-un volum acum, la amurgul vieții mele, câteva articole cu problematici importante pentru cunoașterea Chinei.” Primul ciclu de „Primăveri și Toamne” începe cu descrierea plecării sale la Beijing, la numai 19 ani, în noiembrie 1950, în cadrul primului grup de studenți români care au studiat limba chineză în China și care au pus bazele sinologiei românești.
După 71 de ani, o regăsim pe doamna Anna Eva Budura în apartamentul său din București ticsit cu cărți, manuscrise, albume, dar din care lipsește, din vara acestui an, prezența unei valori incomensurabile. Ultima noastră întâlnire a avut loc în anul 2017, la scurt timp după ce Domnia Sa a primit, din partea guvernului Chinei, premiul pentru contribuții majore aduse la promovarea culturii chineze în România. Și de această dată, doamna Budura este dornică să împărtășească, cu multă bunăvoință și har, din extrem de bogata sa activitate dedicată studierii limbii, istoriei și civilizației chineze. Aflăm, pentru început, care a fost scânteia care dus la apariția acestei noi cărți.
Anna Eva Budura: După ce am primit premiul (n.red: din partea guvernului Chinei), am simțit că am un fel de obligație față de chinezi și am începutul să editez această carte. Este, de fapt, o concluzie a întregii mele vieți, este povestea devenirii mele ca sinolog, activitățile și realizările mele ulterioare… În urma mai multor scrieri, chinezii m-au rugat să scriu ceea ce a devenit „Povestea mea chineză.” Și ce crezi că am pățit? După ce am scris cam 80% din lucrare mi-a dispărut totul din calculator, nu s-a mai regăsit nimic. Și atunci i-am scris responsabilului chinez cele întâmplate. El m-a rugat să nu renunț, am reluat totul și pot spune că a ieșit chiar mai bine decât prima formă. Le-am trimis Povestea, apoi m-am gândit să o scriu și în română, am considerat că este bine să știe și publicul nostru ce am făcut în acești 70 de ani. Cum am început, cum am pus bazele pregătirii și scrierilor mele, activităților s.a.m.d. Am conceput această carte ca o lectură de bază pentru a înțelege China. Am ales materiale despre repere importante care definesc China. Iată, de exemplu, articolul despre Canalul Mare. Chiar m-a sunat o doamnă căreia i-am dat cartea și mi-a spus: „Doamna Budura, eu nu am știut că chinezii au o asemenea minune.” Am mai scris despre calendarul chinezesc. Cred că nu sunt mulți care cunosc răspunsul la întrebarea de ce chinezii au ales niște animale așa de ciudate pentru zodiacul lor. Fosta mea colegă de cameră cu care am rămas în contact întreaga viață, mi-a trimis un material în care sunt toate explicațiile. Și atunci am adăugat și calendarul și zodiacul pentru a înțelege de ce chinezii sunt „rotunzi pe afară și pătrați pe dinăuntru.” Explicația se regăsește în calendarul și în simbolistica animalelor calendarului chinezesc. Am mai făcut referiri despre scris, despre formarea bazei civilizației chineze, locul și rolul Chinei în Drumul Mătăsii, ceea ce înseamnă unificarea Eurasiei, unul dintre materialele de bază ale cărții. Acestea sunt și afinități sufletești dobândite după ani și ani de studii, vei vedea că o să-ți placă.
Rep: „70 de Primăveri și Toamne cu China” reprezintă un corolar al cunoștințelor și trăirilor dumneavoastră din cei 70 de ani în care ați fost implicată în relația personală și profesională cu China. Toate acestea fiind prezentate pe înțelesul publicului larg pentru a putea percepe și înțelege mai bine China. Desigur, atâtea cât pot fi prezentate într-o singură carte.
Anna Eva Budura: Sunt 70 de ani de sinologie. Și fac această precizare pentru că sinologia presupune și răspândirea cunoștințelor despre civilizația chineză. Iată că Jurnalul de călătorie al lui Milescu Spătarul a fost publicat numai în anul 1956. Se știe că toate lucrările lui Milescu au fost arhivate și abia în jurul anului 1918 un istoric din Novosibirsk a publicat scrieri de-ale lui, pentru că a gasit în arhiva acestui oraș unele materiale. La noi se știa că existase un Milescu, că fiul său a pus bazele limbii literare ruse, dar nu se poate spune că Milescu a fost primul sinolog al României. El nu avea nicio legătură cu România atunci când a plecat acolo, ci a fost trimis al țarului, ca reprezentant al Rusiei. Îmi amintesc că un fost coleg, director adjunct la arhivele chineze, mi-a spus într-o zi: „Ce aveți voi, românii, cu Milescu?” Pentru că tot veneau delegații și cereau să vadă în arhivele lor despre Milescu. „Păi, Milescu nu a spus niciun cuvânt despre voi, el era un reprezentant al Rusiei, extraordinar de dur și de nemilos în relațiile cu chinezii.” Așa că, istoria trebuie respectată așa cum a fost. Sinologiei i s-au pus bazele în 1950, atunci când am plecat noi în China, pentru a învăța limba chineză. Pe urmă, în 1956, s-au pus bazele catedrei de limba chineză la Universitatea București. Principalul obiectiv a fost de a forma oameni cunoscători de limba chineză pentru a ajuta la comunicarea, relaționarea între cele două țări. Cu toate acestea, nici până în ziua de astăzi nu s-au pus bazele cercetării științifice a civilizației și culturii chineze. Nici astăzi nu avem o secție care să cerceteze istoria sau un anumit domeniu al Chinei. Soțul (n.red: Romulus Budura) a fost la președintele Academiei Române, i-a lansat ideea aceasta, i-a vorbit despre necesitatea ca, având în vedere ascensiunea Chinei, având în vedere viitorul Chinei, România să pregătească specialiști în acest domeniu. Nu a primit niciun răspuns, nici eu nu am primit vreun răspuns. Așa că… Eu am dorit ca din această carte să reiasă faptul că China va deveni o mare putere – acesta este cursul istoriei și nimeni nu va putea să o împiedice – iar România ar trebui să fie pregătită să cunoască China, să vadă care sunt acele elemente specifice în gândirea chineză, în organizarea de stat. Este singura civilizație nefracturată în istoria omenirii. Am putea spune că marxismul a mai adăugat ceva lucruri deosebite, dar China a mers totdeauna pe gândirea sa și pe concepțiile sale. China în toate domeniile a avut progrese importante, putem vorbi de medicină, psihologie, politologie, astronomie, toate acestea având la bază propriile concepții. Chiar și în pictură. Am aici un album al primei românce care a învățat să picteze în stil chinezesc, Carmen Mogoș. Este absolut superbă, pe mine m-a impresionat foarte mult.
Rep: Cartea mai cuprinde titlurile lucrărilor și articolelor publicate de dumneavoastră începând din anul 1968, precum și un articol publicat de profesorul Ding Chao în revista Sinologia Internațională dedicat activității și rezultatelor pe care le-ați avut în studierea și culturii chineze. Mai avem și o statistică din care reiese că în perioada 1967-2017, în revista Magazin Istoric au fost publicate 140 de articole despre China, 88 dintre acestea fiind scrise de dumneavoastră.
Anna Eva Budura: Regret faptul că nu am reușit să scriu mai mult, dar poate cel mai mare regret este acela că nu am cui să transmit lucrările mele, cineva căruia să-i pot spune, ia și du mai departe tot ceea ce am făcut eu. Și acum stau și mă gândesc cui să las toată biblioteca asta, este unică și conține materiale pe care nu le găsești în altă parte. M-am gândit să las Sibiului, pentru că este orașul meu natal, poate la Academie … Mă gândesc și la Gheorghe Băgulescu (n.red: 1894-1963; fost șef al Legației României în Japonia și, între anii 1941-1943, în Manzhou guo/Manciuria – și China; mare colecționar de artă), a făcut o colecție de artă chinezească în perioada în care a fost ambasador. Eu am găsit un catalog al acestei expoziții și mă întrebam unde s-au dus toate minunățiile acelea. S-au spulberat. Cărțile mele… unde să le las? Vă spun, le dau cu cea mai mare bucurie. Nu știu de ce nu există o mai mare deschidere. În condițiile acestea, în care ascensiunea Chinei a ridicat frica Occidentului, vorba lui Napoleon, de ce nu înțelegem și de ce nu avem oameni care să vadă mai departe de năsucul lor. Care să vadă și să înțeleagă că nu poți opri cursul istoriei. Cum nu ai putut opri căderea Imperiului Roman sau căderea Bizanțului, cărora le-a venit vremea și așa s-a întâmplat… China se va dezvolta pentru că clocotește de o energie vitală extraordinară. Vrei nu vrei, asta este. Și atunci, nu este bine să fii pregătit?
Au fost la mine câteva tinere care urmau să participe la o consfătuire în străinătate, o temă legată de China în timpul războiului rece. Am simțit că au ceva rezerve față de ce le vorbeam, și le-am întrebat ce vor să facă, de fapt. Și mi-au spus că vor să critice China. Cum ar veni, critici pe cineva pe care nu cunoști? Care vor fi criteriile pe care tu te vei bizui? Tu nu-ți dai seama că China este o civilizație de cinci mii de ani? Ce cunoști, ce critici? În primul rând, știi limba chineză? Dacă ai stat două luni în China, ce-ai înțeles? Ai mâncat jiaozi (n.red: colțunași chinezești) și te-ai plimbat. Eu de 70 de ani sunt în relație cu China și tot spun că nu știu decât foarte puțin. Uitați, citeam articolul acesta și am aflat o sumedenie de cuvinte pe care nu le știam. Și acum stau cu dicționarul în mână și mă umplu de bucurie când văd că mai am de învățat, chiar mă bucură.
Am o mare satisfacție că Povestea mea chineză a apărut în această revistă (n. red: Sinologia Internațională), o analiză foarte frumoasă a sinologiei prin experiența vieții mele. Pentru că, de fapt, o lucrare științifică prin care să vii să explici un anumit domeniu… S-au făcut multe traduceri, într-adevăr, unele bune, unele mai puțin bune…
Rep: Profesorul Ding Chao, în articolul scris despre dumneavoastră, afirmă că sunteți singura care nu s-a bizuit pe surse secundare, pe scrierile unor sinologi din alte țări.
Anna Eva Budura: Este adevărat, iar el știe asta mai bine decât oricine. Când m-am hotărât să scriu un articol despre istoria învățământului în China, el mi-a trimis trei volume pe care le-am citit și recitit vreme de un an ca să înțeleg specificul educației în China. Și pe urmă cât am scris? Cinci pagini pentru Magazinul Istoric.
Vedeți dumneavoastră, noi nu ne putem compara cu sinologia franceză sau cu cea engleză. În carte este un capitol despre rolul și locul Chinei în Drumul Mătăsii și vorbesc despre iezuiți, de francezi. Păi ce școală a avut Franța… Ei nu trimiteau misionari până când nu-i pregăteau în multe alte științe, inclusiv algebră, pentru că pe chinezi nu i-a interesat doctrina creștină, ci i-au interesat lucrurile științifice cu care veneau, i-a interesat pictura, construcțiile de mașini, cercetarea cosmosului s.a.m.d.
În această carte am vrut să arăt și faptul că noi, de fapt, am început sinologia de la zero. Este foarte adevărat că Blaga, Eminescu, s-au interesat de China, dar ei nu pot fi numiți sinologi, pentru că se inspirau de la francezi, de la englezi, de la germani. În special Germania a avut o școală foarte bună de sinologie. Noi am plecat în China în 1950 și am pornit de la zero. Norocul nostru a fost că ne-am contopit în ambianța chineză și am învățat repede limba. Cu toate acestea, șase ani de studii au constituit numai baza minimă necesară, pentru că scopul pentru care am fost trimiși acolo a fost pregătirea unor cadre care să cunoască limba chineză și care să activeze în diferite domenii. Trebuie să recunoaștem meritul acelui regim care a înțeles această necesitate. Tot atunci s-au pus bazele învățământului pentru pregătirea în limba chineză.
Rep: Cred că nu era doar o chestiune ce ținea de regimuri politice asemănătoare, ci mai ales de științe politice, educaționale, odată ce și țările occidentale au acordat un interes semnificativ studierii limbii și civilizației chineze.
Anna Eva Budura: Cu siguranță. Când m-am documentat pentru scrierea unui articol despre relațiile chino-americane din perioada 1945-1949 am constatat că toate consulatele americane din China erau încadrate cu vorbitori de limba chineză, iar unii cunoșteau chiar dialectele locale. Ambasadorul Roy, de exemplu, ai cărui părinți erau misionari, el acolo s-a născut, zicea: “Am ridicat praful ulițelor din Chongqing, vorbeam ca un chinez sadea.” Și într-adevăr, vorbea ca un chinez, a crescut împreună cu copii chinezi. Ambasador fiind, uneori intra în conflict cu cei care nu cunoșteau China și trebuia să intre în tot felul de explicații.
Rep: Ce se întâmplă astăzi cu relația româno-chineză?
Anna Eva Budura: Este greu să-mi explic. Pentru mine, China este, poate, singura țară cu care ai putea avea o relație pe criterii de cinste, de corectitudine, de bunăvoință.
