„Unguri şi bulgari care doreau despărţirea de România, muncitori care se vedeau stăpâni pe uzine, evrei îngroziţi de antisemitism, şomeri fără profesiune definită sau profesionişti mediocri, politicieni nerealizaţi şi nerealizabili în alte partide politice, casnice urâte sau bovarice, copii sătui de şcoală”, acestea erau categoriile reprezentate în Partidul Comunist din România, potrivit opiniei lui Belu Zilber, el însuşi un activist în ilegalitate, un spion sovietic exclus apoi din partid şi chiar trimis la închisoare. Din toate grupurile enumerate de el şi din altele, partidul adunase după 15 ani de la constituire abia câteva mii de membri.
Cine erau aceia care doreau ruperea ţării în bucăţi, aceia ce se vedeau stăpâni pe uzine, şomerii, rataţii şi frustraţii caricaturizaţi de Zilber? Ori cei care nu înţelegeau exact ce poate aduce comunismul? De ce li se spunea <ilegalişti>? Şi care au fost acţiunile lor mânate de vântul marxism-leninismului, suflat din plămânii primului stat socialist din lume?
Răspunsurile la aceste întrebări – şi încă la multe altele – ni le vor oferi chiar ei, ilegaliştii, în mărturiile lor imprimate pe bandă de magnetofon cu zeci de ani în urmă. Aceste înregistrări cu o valoare documentară inestimabilă, realizate la Muzeul de Istorie al Bucureştiului şi la Radio România (cópii păstrate şi în Arhiva de istorie orală), vor putea fi cunoscute sub formă transcrisă şi audio, la rubrica noastră, în săptămânile care urmează.
Audio: Ion Paicu, Ana Pauker, Vasile Luca; înregistrări din 1971, 1950 şi 1951
