Imediat după Primul Război Mondial, în Partidul Social-Democrat se accentueză ruptura dintre cele două grupări, a moderaţilor care merg pe tradiţia socialistă occidentală şi a radicalilor care au ca model bolşevicii din Rusia · succesul Revoluţiei socialiste din octombrie 1917 şi formarea Internaţionalei Comuniste influenţează mişcarea socialistă din România · 30 ianuarie-3 februarie 1921: la şedinta Consiliului General al Partidului Socialist problema afilierii la Internaţionala Comunistă, înfiinţată de Lenin în martie 1919, prezintă trei puncte de vedere: al celor de dreapta care se opun, al moderaţilor care o acceptă cu rezerve şi al extremei stângi care cere afilierea imediată şi necondiţionată · 8-12 mai 1921: la Congresul Partidului Socialist dezbaterile pe aceeaşi temă sunt întrerupte de arestările poliţiei · cei care scapă, comuniştii aflaţi sub conducerea unor tineri intelectuali, înfiinţează noul partid şi publicaţiile sale · 8 mai 1921 rămâne ca dată a formării Partidului Comunist · 3-4 octombrie 1922: Congresul al II-lea ţinut la Ploieşti îl organizează, dându-i titulatura „Partidul Comunist din România, Secţie a Internaţionalei Comuniste” · acţiunile sale duse sub lozincile antiromâneşti impuse de Internaţionala Comunistă (Comintern) vor condamna PCdR la statutul de „minigrup politic” şi vor determina guvernul Ion I.C. Brătianu să îl declare ilegal în 1924.
Membru al PCdR încă de la constituirea sa, Ioan Pârvanciu intrase din tinereţe în mişcarea muncitorească din Turnu Severin în 1909 când se înscrisese în sindicate; apoi, în 1917, devenise membru al Partidului Socialist, activând în ramura extremiştilor de stânga. Până atunci, împreună cu tovarăşii săi severineni, participase la manifestaţii locale, ţinuse discursuri propagandistice, învăţase să-şi ascută vigilenţa faţă de „provocările” autorităţilor şi învăţase cu sârg cântece revoluţionare, aşa cum puteţi asculta în fragmentul audio: „Tremură tu, burghezime / Căci moartea ţi s-a-propiat”. Suspiciune, ură, „duşmănie de clasă”… Altfel, prea multe informaţii despre activităţile de ilegalist ale tov. Pârvanciu nu ni s-au păstrat, dar este cert faptul că până la sfârşitul zilelor sale a crezut în „superioritatea comunismului”.
„Manifestaţiile erau organizate pe cale economică, ale sindicatelor, în 1908. Şi după ce [vorbeau] oratorii – cum era Iancu Iliescu, Ştefan Sârbulescu, venea de la Bucureşti şi I.C. Frimu, Dumitru Marinescu şi alţii – se formau coloane de câte patru-patru, de muncitori, şi plecau pe stradă. […]
Şi această victorie, tovarăşi, a venit cu victoria asupra fascismului. Şi astăzi ne mândrim că suntem liberi şi muncim în libertate şi ne mândrim, noi bătrânii, că ţara noastră socialistă este un şantier!
Un episod, am uitat să vă spun, din mişcarea muncitorească. În 1917 a fost un an de libertate [pentru] manifestaţia de 1 Mai. Şi atuncea am mers la [pădurea] Crihala… [Întâi] la Casa Poporului, de dimineaţă, era sala întreagă tixită, era Grădina [publică], la Casa Poporului… Şi atuncea, comandantul garnizoanei, colonelul Galiţianu, a vrut să întreprindă un act de provocare asupra noastră, trecând trei care cu fân prin înaintea Casei Poporului, înspre Regimentul 5 de Roşiori. Şi atuncea, răposatul Ion Elena – care mi-a fost mie profesor şi la alţii a fost profesor – a spus: <Aici este un act de provocare! Toată lumea să se împartă în două: să ocupaţi trotuarul din stânga şi trotuarul din dreapta, lăsaţi carele cu fân ca să treacă înainte…>, la domiciliul unde vroiau să se ducă. Şi au trecut aceste care şi nu i-a reuşit colonelului Galiţianu ca să ne provoace – Casa Poporului era înconjurată numai de mitraliere… Şi atuncea am mers la Crihala şi am sărbătorit în linişte.”
[Interviu realizat la Radio România în 1969]
