1921: în momentul desprinderii grupării de extremă stânga (ce va forma Partidul Comunist din România), Partidul Social-Democrat are doar puţin peste 1 000 de membri · totuşi, el controlează sindicatele, mult mai răspândite şi mai active – muncitorii fuseseră reprezentaţi întâi de asociaţiile profesionale · 1921: sindicatele au aproximativ 200 000 de membri şi sunt un pilon important al mişcării muncitoreşti · în această etapă, mişcarea sindicală este mai mult sub influenţa socialiştilor decât a comuniştilor, dar PCdR avea să schimbe lucrurile în favoarea sa.

Vasile Bîgu era născut la Vorniceni, lângă Dorohoi, într-o familie cu 13 copii. Erau ţărani săraci, fără pământ, care munceau pe moşiile boierilor. Chiar şi copiii luaseră parte la Răscoala din 1907, “împotriva urgiei moşiereşti, pentru pământ, pentru o viaţă mai bună”, avea să povestească ilegalistul mult mai târziu.

La 18 ani Vasile Bîgu a venit în Bucureşti la o rudă care picta fresce în biserici. Aici avea să cunoască o altă lume din care făceau parte atât „puterea electricităţii”, zice el, cât şi ideile socialiste. În 1913 lucra la Arsenalul Armatei; a intrat în sindicat, a făcut cunoştinţă cu activişti comunişti (I.C. Frimu, secretar general al Consiliului General al Sindicatelor, Ştefan Gheorghiu, C. Dobrogeanu Gherea, Rakovski) şi a descoperit că au aceleaşi vederi. A urmat Războiul de Întregire, iar Bîgu a luptat pentru ţară, la Oituz şi Mărăşeşti.

După demobilizare (1919), întors în sat pentru scurtă vreme, a găsit o scrisoare de la tatăl său, un fel de „testament politic” în care părintele îşi îndemna fiul să-şi dedice viaţa „luptei contra exploatării”. Această motivaţie sentimentală se suprapunea propriilor idei cu care luase deja contact înainte de război. S-a angajat la Atelierele STB la vopsit vagoane, şi-a luat nevastă şi, cu 100 de lei pe lună, o locuinţă cu o curte mică şi o „poiată” pentru găini. S-a înscris şi aici în sindicat. Aşa a început tovarăşul Bîgu noua sa viaţă… Fiind un bun povestitor, de la el aflăm detaliat cum activiştii comunişti recrutau tineri muncitori, cum îi învăţau marxism-leninism şi cum să facă propagandă, cum îi organizau şi îi direcţionau în „lupta contra burgheziei şi moşierimii”.

Socialiştii de stânga – „cei mai buni agitatori”

„Acolo, la sindicat, am cunoscut trei curente socialiste. Primul era social-democrat de unde toţi patronii şi fabricanţii îşi puteau recruta tot felul de informatori şi agenţi. Şi de-acolo, al doilea curent era socialiştii-centrişti, mai încoace le-o zis <ghelerterişti> şi socialiştii centrişti aveau pretenţie că ştiu marxismul pe de rost – la dânsul acasă se revolta, speria femeia, copiii, aşa revoluţionari erau [socialiştii ăştia]! Dar când era vorba de o acţiune la sindicat sau la întreprindere băteau laturile, nu se băgau, nu se amestecau. Dar al treilea curent socialist era aripa stângă socialistă, pe atunci, şi aici erau cei mai mulţi, aici erau cei mai buni agitatori. Când lua câte unul cuvântul în sală, unde eram şi eu, în sală, lua foc sala, aşa agitator, aşa frumos vorbea! Şi auzeam pe unul vorbind, care lucra cu mine în atelier, un tovarăş bun, aşa era un agitator de bun! Mă dădeam pe lângă dânsul şi-l rugam: <Ajută-mă, te rog, cum să fac să ajung în sindicat? Să mă pot scrie la sindicat… şi să ajung şi eu să pot spune două vorbe la sindicat>. Şi el râzând îmi spune: <Uite, vezi vagonul-cela? Acolo, în atelier… acolo mâncăm. La 12 vii şi tu acolo>. Şi acolo am stat de vorbă.”

„Un tânăr care caută sindicatul, caută partidul”

„La 12 am luat şi eu legătura, m-am urcat în vagonul cela, se uitau mulţi la mine, ce caut eu acolo, că n-aveam niciun rost. Şi el spune: <Lăsaţi-l, că e un tânăr care caută sindicatul, caută partidul, lasă să stăm de vorbă cu el.> Şi m-o lăsat, am stat cu dânsul şi m-o întrebat cine sunt, de unde sunt şi ce caut. Şi când o auzit cine sunt şi de unde sunt, o spus acela: <Tovarăşi, de-ăştia caută partidul nostru! Aiştia-s oamenii clasei muncitoare. Îl luăm cu amândouă mâinile!> Şi s-o ocupat el de mine, mă ajuta, mă învăţa şi tare îmi prindea bine ceea ce mă învăţa el, numai că intra pe o ureche şi ieşea pe ceaialaltă, nu puteam prinde, nu puteam ţine minte cum mă învăţa el.

Dar la o adunare a sindicatelor vine el la mine şi spune: <Ai doi poli la tine?>, că atât costa, un pol, cotizaţia şi un pol taxa de înscriere la sindicat. Şi-am spus că am. <Mă duc să te scriu la cuvânt. Să ţii minte ce te-am învăţat>. S-o dus şi m-o scris la cuvânt. O vorbit înaintea mea vreo patru, vreo cinci şi aud: <Are cuvântul tânărul Bîgu de la vopsitorie>. Am sărit ca ars de la locul meu, m-am dus la tribună. Cât era sala de mare, câtă îngrămădeală era şi lume multă. Când m-am urcat pe tribună, de-acolo am putut vedea bine ce-i în sală şi aşa cum m-o ajutat el, cum m-o învăţat el am spus: <Tovarăşi, de prima dată vin la tribună, de prima dată apar aicea să-mi declar înscrierea în sindicat şi spun, tovarăşi, până aici am mai venit o dată, de două ori, de zece ori. Şi când am văzut ce-i aici, ceea ce-i aici îmi trebuie şi mie, vreau şi eu! Şi declar: de aici încolo să rămân în sindicat înscris. Dar am citit într-o broşură>, spuneam eu acolo, <că într-o ţară e o lege: dacă doi tineri se logodesc acuma, abia peste un an-doi se cunună. De ce? Să se cunoască bine unul cu altul şi să se potrivească bine unul cu altul, ca atunci când s-or cununa, doar moartea îi [mai] des-cunună. Şi eu am venit acum aicea şi m-am uitat bine şi-am văzut ce-i şi când m-am înscris în sindicat, moartea mă [mai] scoate de aici!> Şi acolo am fost tare aprobat de toată lumea din sală şi acolo, când am terminat ce-am [avut] de spus, m-am dus şi-am plătit cotizaţia, mi-o dat cartea de membru de sindicat care se găseşte şi acuma la Muzeul de Istorie a Partidului nostru şi alte documente ce am acolo. De-atunci, din 1919 şi până în prezent n-am rămas cu nicio lună în urmă să nu plătesc cotizaţia la sindicat, să nu plătesc şi la partid, eu şi femeia mea! Din 1919 şi până în prezent m-am socotit şi mă socotesc un slujitor de încredere al mişcării muncitoreşti, al clasei muncitoare, al partidului nostru, Partidul Comunist Român. Şi până la etatea asta, aşa cum am dus eu munca [de partid] eu până în prezent n-am avut nicio <cădere> [arestare], de pe urma mea nu s-o întâmplat să <cadă> nimeni, să steie închis la puşcărie din vina mea. Eu aşa am înţeles să lucrez cu acei ce m-au ajutat şi am lucrat, din 1919 şi până în prezent!”

[Interviu realizat la Muzeul de Istorie al Bucureştiului în 1976]