Sărbătorim, ca în fiecare an, ziua postului naţional de radio a cărui naştere rămâne emblematică pentru români: 1 noiembrie 1928, la orele 17.00. Acesta a fost momentul primei emisii realizată pe o lungime de undă de 401,6 metri din studioul de pe strada General H.M. Berthelot. Atunci, „amatorii” au putut asculta cuvântul de deschidere al profesorului Dragomir Hurmuzescu, un buletin de ştiri, câteva informaţii meteorologice, muzică şi prima conferinţă – cu tema Poezia populară română –, rostită de Horia Furtună. Din punct de vedere juridic, instituţia se născuse la 22 decembrie 1927 atunci când Jurnalul Consiliului de Miniştri declara constituită Societatea de Difuziune Radiotelefonică din România, cu capital majoritar de stat. Din punct de vedere tehnic, se poate spune că ea fusese înzestrată începând cu 7 aprilie 1928 când comandase firmei Marconi un post de emisie de 12 kW care urma să fie montat la Băneasa. Până atunci, emiţătorul instalat în casa cu etaj din strada Berthelot era de 400 W şi „servea un public eterogen ca mentalitate şi pregătire cultural-artistică”.
Fragment audio: Alexandru (Lică) Georgescu, unul dintre primii ingineri de la studiourile din Bucureşti şi director al postului Radio Bod (1934-1949)
Curând, programele radio s-au diversificat. Începeau dimineaţa cu un cântec, continuau cu „ştiri de presă”, cu „ora de gimnastică”, cu un concert matinal, cu sfaturi pentru gospodine şi „timpul probabil”. La prânz începeau la 12.30 şi seara la orele 18.00. Oamenii puteau asculta zilnic programe muzicale, conferinţe, radiojurnale, piese de teatru, reportaje, „Ora copiilor”, a „naţiunii”, a „satelor” şi aşa mai departe. Zece ani mai târziu, structura programelor arăta astfel: emisiunile muzicale erau în proporţie de 53%, cele vorbite 22%, iar cele „mixte” 25%.
Până să înceapă Al Doilea Război Mondial, încet dar sigur, această mare invenţie a omenirii ajunsese şi la noi pentru unele familii un nelipsit mijloc de informare, educaţie şi divertisment. Problema era că mulţi erau „ascultători clandestini” – ascultau emisiunile, dar nu plăteau taxa de abonament. Lupta Societăţii de Radiodifuziune cu aceşti „rebeli” a durat ani şi ani de zile, căpătând câteodată accente hilare, deşi faptul în sine era grav. La şase ani de la înfiinţare, instituţia era încă nevoită să-şi ceară insistent drepturile: „De un timp încoace, Societatea noastră de Radiodifuziune adresează zilnic un apel către auditorii ei, invitându-i să-şi plătească taxele de abonament la radio. Apelul acesta aminteşte că plata abonamentului constituie unul din cele mai importante venituri ale Societăţii de Difuziune, venit de care este strâns legată orice îmbunătăţire a programelor.” (revista Radiofonia, 1934)
Ţinând cu stricteţe evidenţa celor o sută de mii de abonaţi, Societatea constata cu tristeţe un an mai târziu: „Dacă întrebi pe un clandestin de ce nu se abonează, el îţi răspunde, de regulă, că nu-i plac programele româneşti. Veţi admite, cred, că asemenea motive nu sunt în realitate decât pretexte, pe cât de nelogice, pe atât de neserioase. Căci dacă n-am asculta decât radiojurnalul care ne ţine la curent de câteva ori pe zi cu ultimele evenimente din ţară şi străinătate şi încă abonamentul n-ar fi prea mare pentru acest preţios serviciu de informaţiuni pe care ni-l oferă postul nostru de emisiune […]. Nu trebuie să uităm că radiofonia reprezintă astăzi, ca şi lumina electrică de pildă, un bun indispensabil al civilizaţiei care nu trebuie să lipsească din nicio casă. Iar plata abonamentului la radio trebuie să constituie un act de recunoştinţă faţă de această minunată invenţie a veacului nostru şi o datorie faţă de ţară şi neam.” (Radiofonia, 1935)
Legea pentru organizarea şi funcţionarea Radiodifuziunii din 4 aprilie 1936 a adus reglementări menite să dezvolte radiofonia pe toate planurile. Mai mult, a avut prevederi care au pus accentul pe controlul statului – Societatea fiind mutată în subordinea Ministerului de Interne -, un prilej de a aduce mai multă rigoare în privinţa evidenţei abonaţilor. „Nimeni nu poate instala, păstra, folosi sau vinde un post receptor decât în baza unei autorizaţii scrise din partea SRR”, spunea legea într-unul dintre articolele sale.
Cu aceste reglementări, numărul abonaţilor avea să crească, dar puţin – în 1937 erau 162.766 de plătitori cu acte în regulă. Cei mai mulţi români aveau aparate de recepţie clandestine, expunându-şi astfel ţara ironiilor Occidentului. Scria revista Radiofonia, într-un număr din 1936: „Noua lege prevede sancţiuni precise împotriva clandestinilor radiofonici care, din nefericire, s-au bucurat până în prezent de un regim mult prea tolerant. Numai în felul acesta se poate explica numărul fantastic de clandestini din România. În străinătate s-a scris adeseori că România ar fi un adevărat <Eldorado al clandestinilor radiodifuziunii>, ceea ce corespunde realităţii, dar nu e de natură să ne ridice prestigiul în ochii străinătăţii. Această situaţie trebuie să înceteze şi va înceta desigur.” Totuşi, la fel era în anul următor: „Nimeni nu se îndoieşte că numărul auditorilor de la radio este în realitate cu mult mai mare decât acel al abonaţilor efectivi. Sunt chiar sigur că avem de două ori mai mulţi clandestini decât abonaţi. Raziile făcute de agenţii Societaţii de Radiodifuziune au dovedit cu prisosinţă exactitatea acestei afirmări.” Şi tot aşa…
În Europa războiul începuse atunci când, în paginile aceleiaşi reviste a Radiodifuziunii, a apărut o savuroasă poezie ironică, semn că problema „braconajului de unde difuzate” nu se rezolvase nici până atunci. Avea să o rezolve, într-un fel, conflagraţia care urma să creeze Societăţii şi lumii întregi probleme mult mai mari. Dar acesta este alt subiect… Iată poezia scrisă de Vasile Iad, publicată la rubrica „Poşta amatorilor”, în revista Radio-Adevărul din 9 noiembrie 1939, în vremea în care director general al Societăţii de Radiodifuziune era Dan Sărăţeanu:
În odăiţa mea ca-ntr-o cetate,
Cu două sârme vechi, cu o galenă,
Şi c-o iluziune de antenă,
Fac braconaj de unde difuzate.
Cum, nu am autorizaţiune?
Mă veţi ierta. Aşa sunt eu, zgârcit.
Şi-apoi, programul cum e întocmit
Scuzaţi, dar deseori mă indispune.
Ce-s vinovat dacă mă-ndeamnă dorul,
Stimate domnule director Sărăţeanu,
Să-ncerc şi eu, ca bietul Topârceanu,
O evadare, să mai schimb decorul? […]
De-aceea, domnule director general,
În aşteptarea unui timp mai bun
Fac braconaj pe unde şi rămân
Un radiofonist accidental.
Caricaturi din revista Radiofonia, Arhiva Radio România
