Vara 1918: apar în România grupurile bolşevice conduse de Gheorghe Cristescu şi Ilie Moscovici, pe atunci socialişti · după Primul Război, aceste reţele clandestine continuă să activeze la ordinele PCdR, după modelul Moscovei, cu metodele şi banii Internaţionalei Comuniste · 1924: Partidul Comunist din România este scos în afara legii, dar continuă să lucreze cu revoluţionari de profesie grupaţi în nuclee propagandistice, complotiste, puciste, cu scopul cuceririi puterii politice, asemeni celor din Uniunea Sovietică · agenţii Siguranţei îi urmăresc pe ilegalişti, îi arestează şi îi anchetează în repetate rânduri · 1926: Aladár Imre, viitorul lider al Sindicatelor Unitare (comuniste) este arestat, adus în faţa Consiliului de Război (1927) pentru activităţi împotriva ordinii statului, implicat în procesul de la Cluj (1928), rearestat (1929), apoi iarăşi eliberat (1930) · 1928: are loc la Cluj procesul a 114 comunişti din reţelele clandestine din Transilvania · un acuzat important în proces este Victor Aradi care înfiinţase Ajutorul Muncitoresc din România (AMR), o sucursală a celui internaţional (AMI) ce cheltuise 2 milioane de mărci aur pentru propagandă şi acţiuni subversive în România, din bugetul Cominternului · 1929: Alexandru Dobrogeanu Gherea, bolşevic fanatic, membru al CC al PCdR, este arestat din nou (mai fusese în 1924) şi chemat într-un proces în care este acuzat de „încercare de răsturnare a guvernului, cu ajutorul armatelor străine”, având ca avocat pe Lucreţiu Pătrăşcanu · PCdR organizează nucleele de ilegalişti care agită muncitorimea să îi susţină, în diverse forme, pe revoluţionarii de profesie.
Vasile Bîgu era născut lângă Dorohoi, într-o familie cu 13 copii, ţărani săraci, fără pământ, care munceau pe moşiile boierilor. La 18 ani a venit în Bucureşti unde avea să ia contact cu ideile socialiste. În 1913, pe când lucra la Arsenalul Armatei, a intrat în sindicat şi a făcut cunoştinţă cu activişti radicali de stânga (I.C. Frimu, Şt. Gheorghiu, C. Dobrogeanu Gherea, C. Rakovski). După Războiul de Întregire, Bîgu a devenit şi el activist, astfel încât în 1925 avea să fie dat afară din postul de vopsitor de tramvaie de la STB ca fiind „agitator comunist” şi membru important al Sindicatelor Unitare <roşii>. A activat cel puţin la fel de intens şi la Atelierele CFR Griviţa unde a lucrat până după război. În mărturia sa înregistrată cu o jumătate de secol mai târziu, Vasile Bîgu ne arată – involuntar sau nu – că autorităţile „regimului burghez” nu erau atât de „sălbatice” cum le prezenta propaganda comunistă.
Audio: Vasile Bîgu despre grevele de la Griviţa din 1933; înregistrare din 1976, Muzeul Municipiului Bucureşti
„Vorbesc, tovarăşi, dacă-mi dă partidul sarcină vorbesc”
„În timpul când lucram la Arsenal, în timpul cela, la Consiliul de Război era procesul comuniştilor în frunte cu Gheorghe Cristescu şi inginerul [Alexandru] Dobrogeanu Gherea, fiul lui [Constantin] Gherea. Aici am fost chemaţi vreo 20 de la Arsenal, cunoscuţi, printre care am fost chemat şi eu la Sindicatele Unitare, de conducătorul lor, Imre Aladár. Ne-o chemat şi ne-o spus: <Tovarăşi! V-am chemat să ştiţi că la Consiliul de Război se judecă conducătorii noştri. Se înscenează un proces de crimă şi datoria noastră este să ne ridicăm din toate făbricile, din toată ţara, clasa muncitoare să protesteze cu toată hotărârea împotriva înscenării procesului lor. Şi mâine, la voi în fabrică…>, spunea el, Imre Aladár, el conducea Sidicatele Unitare. […]
Şi, după ce o citit circulara, [întreabă] <Care din voi se ridică să ieie cuvântul, să protesteze împotriva acelor ce se înscenează în acel proces la Consiliul de Război?… Vorbeşti tu, ‘nea Marin?> Marin, unul cu cioc, aşa, zice: <Tovarăşi, vorbesc, dar am copii şi mă dă afară şi rămân cu copiii pe drum>. Ei, altul… <Vorbeşti tu, Chiţu?> <Vorbesc, tovarăşi, dacă-mi dă partidul sarcină vorbesc, dar am o părere>. <Ce?> <Pune pe mine, pune pe cutare, mai pune doi, să tragem la sorţi, care din ăştia o ieşi>. <Hai!> Marin n-o vrut, o pus pe altul şi pe Chiţu şi-al treilea eu. O pus într-o şapcă [bilete cu numele noastre], o tras… primul am ieşit eu, al doilea o ieşit Chiţu, al treilea tot eu. <Ei, vorbeşti tovarăşul Bîgu?> <Vorbesc…>, ce, să mă plâng şi eu, să zic că am copii şi or rămânea pe drumuri?! Vorbesc… Şi atuncea, spune la ceilalţi tovarăşi: <Mâine, toţi ăştia în fabrică pregătiţi curentul [de sprijin], ca să fiţi zid în jurul tovarăşului Bîgu, să nu puie mâna pe el să-l aresteze>. Mă rog, hai… acum nu mai era încotro. Aşa ne-am pregătit a doua zi în fabrică, aşa şi-or pregătit aceia, vreo 20, cu toată lumea îndârjită, cum era lumea, împotriva Siguranţei, împotriva celor… se înscena un proces criminal al tovarăşilor noştri.”
„Armata nu doarme, e la datorie”
„Şi eu am pregătit [discursul]… La ora 10 de dimineaţă adună pe toată lumea într-o sală mare acolo, la Arsenal, atelierul de încleiere. Şi acolo toată lumea, vreo 3000 de oameni câţi lucrau la Arsenal, ne-am adunat acolo şi vine un căpitan, furier de la companie de-acolo, să citească o circulară a Ministerului de Război. Când o venit acolo, se urcă el pe o masă, cum s-o fost aranjat, şi citeşte o circulară în care scria cam aşa: <Ministerul de Război. Tot timpul cât se va judeca procesul comuniştilor la Consiliul de Război n-are nimeni voie în făbricile, întreprinderile militare, la Arsenal şi altele, să se introducă ziare, să se introducă manifeste. Acei ce vor fi dovediţi [că au făcut aceasta], vor fi depuşi imediat la Văcăreşti>… Gata! [Semnat] <Sicu Popescu, general, secretar de stat la Ministerul de Război>, cum era atunci.
După ce-o citit-o, se ridică căpitanul acela şi spune: <Aţi auzit, domnilor? Ce, cred domnul Cristescu şi domnul Dobrogeanu, care comandă batalioane de bolşevici în Rusia, că le merge şi aici? Armata noastră nu doarme, e la datorie!> Şi eu mă ridic de unde eram aranjat, mă ridic şi mă adresez eu muncitorilor: <Tovarăşi, la Consiliul de Război se judecă procesul conducătorilor noştri. Datoria noastră, a oricărui muncitor din toate întreprinderile din ţară [este să] ne ridicăm cu toată hotărârea şi să protestăm împotriva regimului, împotriva Siguranţei care înscenează aşa un proces criminal împotriva… şi cerem liberarea lor şi cerem stingerea procesului!> Toată lumea, zgomot, nu se înţelege nimic, căpitanul striga: <La lucru! La lucru!>, dar nu se înţelege nimic din ce-o vrut el să spuie. De-aici, s-o împrăştiat lumea, fiecare la locul lui, cum am venit şi eu. Şi la atelierul de vopsele vine căpitanul, cu sabia târâind după dânsul, intră în cancelarie şi trimete pe un militar: <Să vie Bîgu la mine>. Mă duc la el, dar toţi erau atenţi să vadă… Şi când or auzit că mă cheamă, de prin toate atelierele [era] la uşă îngrămădeală de sute de oameni, mă rog. Dar erau la uşă, afară, nu la cancelarie, [erau] la uşa atelierului.
Şi mă duc la el. <Aşa, domnule Bîgu…>, spune căpitanul, <crezi dumneata că noi nu ştim cu cine avem a face? Nu ştiu că ai băut o halbă de bere după domnul [Gheorghe] Cristescu? După domnul [Alexandru] Dobrogeanu? Dar dumneata crezi că noi nu te ştim cine eşti?> <Da, dar [sunt] pentru stat, pentru ţară>. <Şi noi tot pentru ţară şi noi pentru clasa muncitoare… Scrie [iscăleşte] aici…> <Nu vreau!> <Ba da!> <Ba nu vreau!> <Să vie patru soldaţi cu baionetele pe armă>. Au venit nişte mortăciuni, numai dacă suflai la ei picau jos aşa erau de slabi, nişte militari, ce-or venit… Şi când or venit aceia, doi de-o parte, doi de-o parte… Şi, de frică, [mi-a cerut] ca să scriu. <Nu vreau!> Şi când or năvălit aceia, cu uşă cu tot au intrat înăuntru. M-or luat de acolo, […] m-or luat între dânşii. Căpitanul o rămas acolo, dârdâia de frică când o văzut ce s-o produs acolo, ce scandal şi s-o apucat să scrie un raport. Când o scris raportul ăsta către generalul care conducea fabrica, ce-o scris el acolo… S-o dus, o ajuns repede [raportul] cela – dacă ceream noi vreo revendicare, luni de zile trecea, dar acel raport o ajuns repede!
Generalul cere: <Să vie căpitanul Crainic la mine şi lucrătorul Bîgu>. Căpitanul era în birou, acolo. Repede, galop, era o huidumă înaltă, el punea un pas, eu puneam zece şi [alergam] după el, să n-ajungă el înaintea mea la generalul. Am mers şi eu fuga după el. Când am ajuns, am urcat şi pe scări până acolo, gâfâiam că era greu de mers. El, când o ajuns: <Să trăiţi, dom’ general, căpitanul Crainic la ordinul dumneavoastră.> <Ce-i, mă?>, mă întreabă pe mine. <Domnule general, că am venit tot o fugă până aici, am urcat pe scări, sunt oboist, daţi-mi voie…> <Stai acolo, pe scaun>. Şi el citeşte raportul ăla. Aşa mi-o prins de bine că o citit raportul ce i l-o făcut căpitanul, că mi-o dat la mână tot ce vream! <Ce-ai vrut să spui?> Zic: <Vreau să întreb: cine-s aceia care spun că [Gheorghe Cristescu] a comandat batalioane de bolşevici în Rusia şi acum vrea şi la noi să comande?>… [Generalul a zis căpitanului:] <Să nu-mi mai faci rapoarte de-astea!> – l-o dat afară pe căpitan! Şi mie îmi zice: <Du-te şi-ţi vezi de lucru>. Aşa de bine o ieşit! Dacă nu citea, cine ştie cum mă încurcam?! Dar mi-o prins bine că o citit el raportul cela.”
[Interviu realizat la Muzeul Municipiului Bucureşti în 1976]
