Adunarea de la Alba Iulia ţinută cu 103 ani în urmă a fost cel mai important şi înălţător moment al istoriei noastre. Desfăşurată într-o atmosferă sărbătorească, ea a canalizat entuziasmul sincer al tuturor categoriilor de români din Transilvania, Banat şi Ţinutul Crişanei. Au fost atunci la Alba Iulia 1228 de delegaţi oficiali ce reprezentau cele 130 de „cercuri” (circumscripţii) electorale din 27 de comitate româneşti. Dar ceea ce a dat Adunării o mai mare valoare a fost afluenţa poporului. În Cetatea Bălgradului s-au strâns atunci, la 1 Decembrie 1918, peste 100.000 de oameni din toate zonele ţării, veniţi cu trenul, cu căruţele, călare sau chiar pe jos, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, purtând cu mândrie steaguri tricolore şi cântând cu tot sufletul cântece populare despre eroi ai neamului. Printre ei, de la câteva tribune improvizate, fruntaşi ai românilor explicau poporului măreţia momentului. Între timp, în sala Cazinei militare cei 1228 delegaţi votau Rezoluţia Unirii, redactată şi citită de Vasile Goldiş, care decreta Unirea românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească cu Regatul României. La ceasurile 12 din ziua de 1 Decembrie, prin votarea unanimă a Rezoluţiei, se semna actul de naştere al României Mari.
Printre votanţi se afla un foarte tânăr moroşan – avea numai 23 de ani – delegat al Cercului Ocna Şugatag. Era Ilie Lazăr, student la Drept, proaspăt venit de pe front unde dezertase din armata Austro-Ungariei, pentru a se alătura celei româneşti. „Eu am reprezentat la această Mare Adunare plasa mea de baştină Şugătag-Maramureş, cu <credenţional> (cum i se spunea) în regulă, aşa că am fost unul dintre deputaţii cu drept de vot în Sala istorică din Cetate, unde s-a votat Marea Unire. Acesta este primul mare act politic la care am avut cinstea – deşi încă tânăr – să iau parte. Marea Adunare a prezidat-o Preşedintele Partidului Naţional, Gheorghe Pop de Băseşti, secondat de toţi episcopii, de Comitetul Naţional compus între alţii din Teodor Mihali, Ştefan Cicio-Pop, Vasile Goldiş, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voievod, Aurel Vlad şi întreg biroul. În sală au fost prezenţi şi reprezentanţii tuturor provinciilor româneşti. […] Şedinţa o deschide octogenarul preşedinte Gheorghe Pop de Băseşti care după ce rosteşte cuvintele: <Acum, Doamne, slobozeşte pe robul Tău, că văzură ochii mei mântuirea neamului românesc…> nu-şi poate opri plânsul şi nici nu-i în stare să conducă şedinţa, aşa că lucrările le conduce în continuare, în prezenţa lui, Ştefan Cicio-Pop. După cuvântările din program, la orele 12 exact se ridică Vasile Goldiş şi citeşte Moţiunea prin care se votează pe vecie Unirea. […] Votarea se face într-un entuziasm de nedescris şi care nu mai încetează”. În acest fel descria Ilie Lazăr cele petrecute atunci la Alba Iulia, în Amintirile sale puse pe hârtie în tulburatul an 1945. Doi ani mai târziu, avea să fie aruncat de comunişti în temniţă, ca mai toţi cei din elita intelectuală şi politică a României Mari.
Ilie Lazăr a fost o personalitate proeminentă a vieţii politice româneşti interbelice, un susţinător activ şi tranşant al democraţiei, un om consecvent idealului său. Într-un interviu din 1994, realizat pentru Arhiva de istorie orală, fiica sa, Lia Lazăr Gherasim, avea să îi descrie personalitatea cu aceste cuvinte:
„A fost un om plin de suflet care credea în idealul pe care l-a servit şi nu se dădea în lături de la nicio jertfă, de la niciun risc, a fost un luptător! Acesta a fost tata… A avut mulţi duşmani, pentru că spunea ce gândea, era vehement, dar a fost omul care atunci când avea impresia că e prea dur şi face o nedreptate mergea şi cerea iertare: <Dacă te-am jignit şi dacă n-am fost drept cu tine, iartă-mă!> […]
Tata a dezertat din armata austro-ungară. El fusese dat afară de la <piarişti> pentru că a fost făcut <valah sălbatec>. Datorită episcopului Mihali a fost mutat la Lugoj. Acolo l-a cunoscut pe Grozăvescu, acolo l-a cunoscut pe Brădiceanu, acolo s-a împrietenit cu marile figuri ale Banatului. A fost mobilizat în Banat şi a dezertat un întreg regiment, sau nu ştiu ce conducea el, că era sublocotenent. Un singur evreu era, bucătarul, şi l-a întrebat pe bucătar: <Vii cu noi, sau rămâi?> Bucătarul a venit cu ei şi au trecut la armatele române şi a fost primul care alături de Iancu Flondor, a pus steagul românesc pe primăria Cernăuţiului. Tata spunea: <Ne-am dus cu Iancu Flondor să preluăm Imperiul!> La Cernăuţi au preluat Imperiul [Austro-Ungar]… După aceea au trecut în Maramureş. Deci, tot nişte lucruri, trăiri mari care l-au marcat şi care au fost… care au însemnat foarte mult pentru el!
Aparent, maghiarii se temeau de el, pentru că avusese conflicte cu ei în Sighet, dar când s-a întors din închisoare, tata mergea la biserică, saluta ungurii… era în cele mai bune relaţii [cu ei]. Tata spunea: <Aşa cum nouă ne-a fost greu, trebuie să înţelegem că au şi ei ambiţiile lor, le este greu şi trebuie să-i respectăm pentru ceea ce este pozitiv la ei.> Şi a fost înmormântat de un preot [piarist, Jozsef] Denderle – preoţii români s-au temut să vorbească [la înmormântarea lui] – un preot maghiar, doctor în istorie, care la înmormântarea lui [a ţinut un discurs]. Erau 36 de preoţi în preajmă, dar erau clandestini catolici pe vremea aceea… Părintele Denderle a vorbit despre unionistul Ilie Lazăr şi despre aportul lui la actul Unirii.”
[Interviu de V. Călin şi O. Silivestru, 1994]
Arhiva de istorie orală păstrează şi alte mărturii cu o mare valoare documentară despre Ilie Lazăr. Ele aparţin unor oameni care l-au cunoscut şi care în unele momente ale vieţii i-au fost aproape: compozitorul Harry Maiorovici, sigheteanul Gheorghe Marina (pentru câteva luni „garda sa de corp”), Simina Mezincescu. Veţi putea citi aceste mărturii în episodul de mâine dedicat lui Ilie Lazăr.
