Marţi, 3 mai, se împlinesc 35 de ani de la moartea uneia dintre cele mai de succes artiste ale secolului trecut, Dalida, cântăreaţă şi actriţă de origine egipteană, o femeie superbă, cu o carieră absolut excepţională, recompensată, printre altele, cu primul disc de diamant acordat vreodată unui artist. Însă viaţa celei care a întruchipat eleganța și rafinamentul franțuzesc a fost marcată şi de prea dese momente de nefericire, de drame cutremurătoare, iar destinul său a fost unul tragic. RADOR vă invită să descoperiţi, în cele ce urmează, una dintre cele mai răscolitoare poveşti de viaţă din câte s-au cunoscut în lumea artistică mondială, de-a lungul timpului.
Iolanda (Yolanda) Cristina Gigliotti, pe numele ei la naştere, a apărut pe lume la 17 ianuarie 1933, la Cairo, în Egipt, fiind fiica unei familii de artişti imigranţi italieni, tatăl său fiind prim-violonist la operă și, mai apoi, militar de carieră, iar mama sa fiind o rafinată croitoreasă.
Iolanda a crescut alături de fraţii săi Orlando şi Bruno, cel mai mic dintre copiii familiei, care va deveni un celebru impresar, care a lucrat cu mari vedete ale vremii – printre care Dalida, sora lui, sau Hélêne Ségara.
Copilăria sa a fost marcată de o gravă miopie şi de un uşor strabism, iar mai târziu, de despărţirea de tatăl său, care a fost deportat în deşert, în cel de-Al Doilea Răboi Mondial. Micuța era o fire retrasă și singuratică şi își spunea mereu că este “rățușca cea urâtă”.
A urmat reîntoarcerea tatălui său din suferinţă, apoi moartea neaşteptată a acestuia, şi preluarea rolului de cap de familie de către fratele mai mare.
În acest timp, copila ce purtase ochelari mari, oarecum inestetici, crescuse, devenind o adolscentă cu forme bine conturate, din ce în ce mai frivolă, de o senzualitate aparte.
Se prezintă la concursul Miss Ondine şi este aleasă printre finaliste, iar poza sa în bikini, apărută pe prima pagină a unui ziar, avea să stârnească mânia familiei. Nu şi pe cea a fratelui ei mai mic, Bruno, care avea să o înţeleagă şi să o sprijine puternic în întrega ei carieră.
Are câteva apariţii sporadice în filme egiptene, perioadă în care primeşte numele de scenă “Dalila”.
Tânăra Iolanda face o pasiune pentru starurile vremii – Rita Hayworth şi Ava Gardner – ale căror pelicule le vizionează de nenumărate ori.
În paralel cu participarea la cursuri de stenodactilografie, ea este angajată pentru prezentarea unor colecţii de modă, iar în anul 1954, obţine titlul de Miss Egipt, moment care o va aduce în prim-planul atenţiei jurnaliştilor de profil din întreaga lume.
Talentul său a fost descoperit de un cineast francez, pe nume Marc de Gastyne, care îi convinge familia să îi permită să zboare la Paris, centrul mondial al modei, dar şi al pericolelor pervertirii tinerelor talente.
În iarna anului 1954, Iolanda ajunge la Paris, însă promisiunile de-acasă aveau să se infirme, una câte una: impresarul care o preluase îi asigura doar un minim de supravieţuire, locuieşte într-o cameră de servitoare, iar contactele cu lumea artistică îi sunt practic refuzate, singurul ei prieten fiind un chipeș vecin de la etajul opt, pe nume Alain Delon, viitorul mare star al cinema-ului francez și universal. Era pentru prima dată când afla, cu-adevărat ce înseamnă frigul, foamea și sacrificiul. În acest timp, familia ei era informată că locuieşte lângă Champs-Elysées, că are contacte intense cu lumea cinematografiei…
Totuşi, tânăra nu avea să dispere, ba chiar se străduieşte să îşi îngrijească şi să-şi cultive vocea, iar după primul an de la sosirea la Paris, începe să interpreteze melodii ale lui Aznavour, apoi ale lui Juliette Greco – cea care avea să-i servescă drept model –, fiind angajată într-un cabaret foarte bine cotat, pe nume Villa d’Este. Norocul ei avea să îi surâdă într-o zi de aprilie a anului 1956, când la Villa d’Este se aflau în auditoriu Bruno Coquatrix, director la Olympia, Eddie Barclay, întemeietorul casei de discuri omonime, şi Lucien Morisse, şeful de la Europe 1, aflaţi într-un parteneriat menit să descopere şi să lanseze tinere talente. După ce au studiat prestaţia tinerei superbe, cu privirea fermecătoare, cei trei îi propun o colaborare imediată, fără să desluşească pe deplin dacă talentul ei fantastic sau frumuseţea ei răpitoare îi subjugaseră pe loc.
Avându-i pe cei trei drept sprijin, cea rebotezată Dalida interpretează cântece cu inflexiuni orientale, participă la mai multe turnee în perioada 1956-1957, iar la scurtă vreme, şeful de la Europe 1, un bărbat tandru şi melancolic până la depresie, îi găseşte tinerei o locuinţă pe Rue d’Ankara, în arondismentul XVI al Parisului, îşi părăseşte soţia şi copiii şi se mută alături de Dalida, asigurându-i acesteia o viaţă cu ştaif, pe care ea nu ar fi îndrăznit nici măcar să o viseze pentru o clipă.
Artista cunoaşte un succes imens, întreaga Europă o idolatrizează, ea ajungând una dintre puţinele artiste de pe continent care este capabilă să interpreteze partituri aroape în orice limbă – cariera sa excepțională înregistrând ulterior melodii interpretate în nu mai puțin de 10 limbi de circulație internațională.
În Egipt este denumită “vocea secolului”, jurnaliştii de profil europeni îi adresează cronici din cele mai măgulitoare, începe să intre în topurile muzicale europene, iar primele şlagăre nu întârzie să apară: “Le jour ou la pluie viendra”/ „Ziua în care va veni ploaia” şi „Les gitans”/”Ţiganii” devin partituri care aveau să rămână nemuritoare.
În anul 1960, la vârsta de 27 de ani, Dalida ajunge cu „Les enfants du Piree”/”Copiii din Pireu” în fruntea topului de vânzări, cunoaşte un moment de o celebritate epocală, însă trece şi prin primele momente de derută din viaţa ei: este copleşită de succes, este răsfăţată ca nimeni alta, însă contstă că viaţa ei este lipsită de fantezie, de necesarele momente simple, de liniște, de intimitate.
La 8 aprilie 1961, se mărită cu Lucien Morisse, după dese amânări, cei doi organizând o ceremonie extrem de fastuoasă, în prezenţa familiei ei, venită special din Egipt pentru acest moment.
În septembrie 1961, în cadrul unui turneu la Cannes, îl întâlneşte pe Jan Sobiesky, un superb pictor polonez, plin de şarm delicat, care o cucereşte pe loc şi o va face să trăiască, pentru o vreme, între pasiunea înflăcărată şi recunoştinţa faţă de cel ce a sprijinit-o decisiv în viaţă şi carieră.
În anul 1962, Dalida apare în mai multe filme, printre care şi „L’Inconnue de Hong Kong”/”Necunoscuta din Hong Kong”, alături de Serge Gainsbourg.
Rămâne însă fidelă muzicii, continuă turneele de succes, iar pe plan personal se dedică mai mult aventurii cu pictorul polonez. La aflarea veştii că soţia sa nu îi mai este credincioasă, Lucien Morisse încearcă să îi boicoteze cariera, însă, la scurtă vreme, îşi înfrânează resentimentele.
În vara anului 1964, lansează un nou hit de excepţie, „Amore scusami”/”Iartă-mă, iubitule”, un sirtaki reluat după coloana sonoră a lui „Zorba grecul”, filmul de mare succes al lui Michael Cacoyannis.
Dalida remarcă apoi că Jan Sobiesky, un trândav şi un visător, nu se potriveşte cu viaţa ei care presupune foarte multă muncă, iar după o perioadă, aceasta se consolează cu o nouă idilă, în persoana lui Christian de La Maziere, un tânăr de bună familie, care o însoţeşte peste tot ca o umbră, o pune să citească diverse cărţi, o ajută să descifreze iţele contractelor care îi sunt puse în faţă şi, nu în ultimul rând, o sprijină în etalarea imaginii de „femeie fatală”, mai ales când acest look presupunea vopsirea părului în blond – o schimbare care trebuie privită, mai degrabă, ca fiind un “update” de ordin psihologic. Totodată, Bruno, fratele şi impresarul ei îi sugerează adoptarea unui stil mai matur, o Dalida mult mai profundă decât până atunci.
Ea citește mult în puținul timp liber, se documentează, studiază chiar filosofia, iar în prestația ei scenică este lesne de observat o cizelare, rafinamentul ei capătă substanță, pe măsură ce succesul artistic fulminant este consemnat în urma turneelor de pe marile scene ale lumii, din Germania, America, Brazilia, Israel sau Italia.
Însă nimeni nu cunoştea cu adevărat ce se afla în spatele acestei imagini de succes, nici măcar atunci când, aproape de neînţeles, artista afirma: „La 35 de ani, mă las de cântat“.
În august 1966, Dalida cunoaşte cu adevărat ce înseamnă „dragostea la prima vedere”: la Roma, într-un bar oarecare, îl cunoaşte Luigi Tenco, muzicant şi cântăreţ, cu cinci ani mai tânăr decât ea. Dalida vede în el un bărbat complex, provocator, însă, obiectiv vorbind, el era doar un anarhist, ce va demonstra o sexualitate dezlănţuită, un om anti-sistem, un individ plin de contradicţii şi un caracter autodistructiv. Cei doi amorezi interpretează, în duet, în ianuarie 1967, melodia “Ciao amore, ciao”, la festivalul de la San Remo, în public aflându-se Lucien Merisse, alături de mai toţi prietenii artistei.
Prestaţia tânărului avea să reprezinte un fiasco total, sala îl batjocoreşte în cel mai umilitor stil, iar tânărul o lasă singură pe artistă să se prezinte la cina ce a urmat reprezentaţiei. Artista presimte că ceva rău ar putea să se întâmple şi, cu acest gând sumbru, pleacă brusc de la dineu şi aleargă către camera de hotel în care erau cazați.
La întoarcerea la hotel, Dalida găseşte trupul iubitului într-o baltă de sânge, în cameră, iar ancheta ulterioară a concluzionat că el s-a împuşcat mortal. Puţini aveau să înțeleagă cât de cutremurător a fost momentul pentru artistă.
La nici o lună distanță, încearcă şi ea să se sinucidă, pe când se afla la Hotelul Prince-de-Galles, un loc favorit al lui Luigi, de la Paris. Din fericire este descoperită la timp, şi, după cinci zile de comă, îşi revine surprinzător, ulterior ea afirmând: „Am hotărât să trăiesc, cu atât mai mult, cu cât el a murit“.
Au urmat alţi ani de glorie pentru artistă, însă, pe dinăuntru, melancolia, dusă până la depresie, o încorseta iremediabil. Amintirea iubitului ei continua să o macine şi consolarea ei sentimentală vine de la un alt tânăr italian, în vârstă de 22 de ani, nu întâmplător, admirator al lui Luigi Tenco. Artista rămâne gravidă şi, fără a cere sfatul nimănui, apelează la doctori pentru a o scăpa de sarcină, considerând, probabil, că la 34 de ani, mai are timp suficient să devină mamă.
Pe fondul problemelor deja grave de ordin sufletesc, avortul vine parcă să adauge o povară suplimentară în viaţa artistei, iar la începutul anilor ‘70, ea trece printr-o perioadă de „prefacere”, care i se datorează profesorului ei de filosofie budistă – şi amant al ei, un bărbat însurat care nu-şi va părăsi niciodată soţia, dar nici n-o va amăgi vreodată pe Dalida în această privinţă -, perioadă în care descoperă operele lui Freud şi Jung, sau ashramurile indiene, şi din care concluzionează că, în fapt, gloria este inutilă.
În anul 1970, alături de fratele ei Orlando – nu se cunoaște de ce, fratele ei Bruno a preluat numele fratelui lor mai mare – , care o manageria, întemeiază o casă de discuri, însă în aceeaşi perioadă, fostul ei soţ, rămas mai apoi confident, Lucien Morisse, se sinucide, la rându-i.
E limpede că artista îşi face noi reproşuri, mai ales că îşi dă seama ce rol esenţial a jucat fostul ei soţ în viaţa şi cariera ei, şi ajunge o femeie sfâşiată de durere.
Ca întotdeauna, la scurtă vreme după o dramă, apare în viaţa ei o nouă provocare, numită de data acasta Richard Chamfray, conte de Saint-Germain, un om extrem de superficial şi inconsecvent, un chefliu şi un infidel prin natura lui, cum altfel decât mai tânăr decât ea – cu mai mult de şapte ani.
Cariera ei muzicală cunoaşte noi succese, precum „Il venait d’avoir 18 ans”/”Tocmai împlinea 18 ani”, „Paroles, paroles”/”Vorbe, vorbe” (1973) – interpretă în duet cu genialul Alain Delon, fostul ei vecin de bloc din anii de început -, sau „Gigi, l’amoroso” (1974).
Începând cu anul 1977, Dalida parcurge perioada de maximă consacrare, care a însemnat, printre altele, remarcabilul concert de revenire în Egipt, cu piesa „Salma ya salama”, sala plină şi aprecieri unanime la Carnegie Hall, în SUA, sau show-ul în stil american în faţa a 5000 de spactatori entuziaşti de la Palatul Sporturilor din Paris.
Este şi perioada în care Dalida devine obsedată de siluetă, trece printr-o operaţie de fibrom – care nu-i va mai permite să spere la o sarcină -, şi, pe ansamblu, îi revine obsesiv ideea că sfârşitul (carierei sale) e iminent.
În anul 1981, strabismul care o supărase în copilărie revine în forţă, în contextul în care artista simte că nu mai are puterea de-a ţine pasul cu toate spectacolele, finalizate prin epuizare şi printr-o recuperare din ce în ce mai anevoioasă.
Ba mai mult, tot atunci, Richard Chamfray, bărbatul apropiat din viaţa ei, este măcinat de implicarea sa într-o altercație cu focuri de armă soldate cu invaliditatea unei persoane și se sinucide. Efectul asupra artistei a fost o depresie accentuată, tratată cu foarte multe pastile, care și-a pus puternic amprenta și asupra carierei sale artistice, care va mai consemna doar câteva înregistrări realizate fără nicio convingere.
Deși puterile și motivația încep să o părăsească, publicul o cere mai mult ca oricând pe scenă. Este curtată de cei mai mari designeri ai vremii, de parfumieri celebri și cele mai mari branduri cosmetice, pentru a-și asocia imaginea fenomenală cu produsele lor, însă refuză sistematic orice fel de ofertă, oricât de avantajoasă financiar.
Nimic din faima trăită cândva nu mai avea darul să îi anime pe mai departe existența, poate doar câinele ei credincios, care suferea, alături de ea, în tăcere…
La 2 mai 1987, într-zi de sâmbătă, admiratorii marii artiste au primit o veste care i-a înmărmurit: Dalida s-a sinucis, la doar 54 de ani, într-o goană de neoprit spre moarte care începuse cu mult, mult timp în urmă.
Demonii supremei renunțări biruiseră, deși ea supravieţuise cumva unor iubiri prea des încheiate cu sinucideri, singura explicație a gestului ei tragic rămânând consemnată într-o scrisoare de adio: „Viaţa mi-e insuportabilă. Iertaţi-mă.”
Marea artistă a fost găsită fără viață, răpusă de o doză fatală de barbiturice, întinsă în pat, îmbrăcată într-o pijama de un alb imaculat, cu părul ei fascinant despletit, întocmai ca o prințesă. Acea prințesă care a încântat, ca nimeni alta, pe scenă, care a vândut, în întreaga lume, nu mai puțin de 85 de milioane de albume, cu o carieră de 30 de ani, încununată prin 71 de discuri de aur și 5 de platină primite, i-au fost acordate numeroase premii și distincții oferite de președinți, magnați de presă și oameni importanți din industria muzicală mondială – peste 60 la număr -, fiind prima personalitate artistică onorată cu un disc de diamant.
La 35 de ani de la dipariția sa de neînțeles, Dalida a rămas o artistă de excepție, iubită și ascultată pretutindeni în lume, un simbol al eleganței și rafinamentului franțuzesc de atunci și de oricând. Melodiile ei continuă să încânte și acum, în splendidul spectacol al artelor lumii.
