„Comunicarea cu rușii s-a făcut doar prin intermediul doamnei Kollontai.”
Înfrângerea dezastruasă de la Stalingrad a însemnat începutul sfârșitului pentru ofensiva germană pe frontul de est. Dezastrul de la Stalingrad a dovedit că armata germană nu este invincibilă, că ea poate fi învinsă. În timpul luptelor duse alături de germani, la Stalingrad și în Crimeea, armata română a suferit pierederi mari. După Stalingrad, rușii au început o lungă ofensivă și la începutul anului 1944 erau aproape de granița cu România. În fața acestei realități, Iuliu Maniu – liderul opoziției din România – a încercat să ajungă la o înțelegere cu rușii pentru a scoate România din război. Prin oameni de încredere, Maniu a încercat o apropiere de URSS. Unul din canalele de comunicare cu sovieticii a fost prin Legația Română de la Stockholm, unde însărcinatul cu afacei era diplomatul George Duca – un apropiat al lui Iuliu Maniu. La Stockholm, George Duca a avut în primăvara anului 1944 întâlniri secrete cu ambasadoarea Uniunii Sovietice în Suedia, Alexandra Kollontai, căreia în cel mai strict secret i-a transmis mesaje din partea opoziției române legate de o eventuală ieșire a României din războiul dus împotriva URSS.
„Domnul Maniu – direct și indirect – mi-a transmis instrucțiuni prin domnii care se aflau la Ministerul Afacerilor Străine și la Palatul Regal. Aceste instrucțiuni le primeam prin curierii diplomatici oficiali, care aduceau în mod regulat la Stockholm plicuri pecetluite pe care numai eu puteam să le deschid. În același timp, primeam telegrame cifrate. Fiind însărcinat cu afaceri, am insistat să fiu de față când telegramele de la București erau descifrate pentru ca la sfârșitul telegramei propriu – zise era un cifru care mă avertiza că ceea ce urmaează îmi era adresat mie. Din fericire, de descifrarea acestor telegrame s-a ocupat vărul meu Alexandri Ghika. (…) Mi se pare că ultima telegramă am primit-o la 22 august, [în care mi s-a cerut] să rămân în contact regulat cu cei din țară. La început, mi s-a spus să lucrez numai cu anglo-americanii. După câteva luni am priceput foarte bine, de altfel și anglo americanii mi-au spus-o, ca aceste tatonări erau dacă nu inutile, erau incomplecte și trebuia să intru în contact cu rușii. La Stockholm, ambasadoarea URSS era doamna Alexandra Kollontai, care era o comunistă de la începutul Revoluțiunii din 1917 (…) Doamna Alexandra Kollontai a fost o femeie absolut de mâna întâi și era o adevărată prietenă cu Stalin – atât cât putea să fie prietenă. De aceea, prietenii mei de la Ministerul [Afacerilor Străine] și de la Palatul [Regal] și-au dat seama că legătura [cu sovieticii] nu o puteam face dacât prin intermediul doamnei Kollontai. Trebuie să spun că doamna Kollontai, în ciuda situațiunii ei [de ambasadoare a URSS], era foarte occidentală, extrem de civilizată. Trebuie să spun că era o “boieroaică”. A fost…. nici nu știu ce cuvant să folosesc…. de o deosebită îngăduință, prietenie și curtenie față de mine. Și în momentele cele mai grele, când în 1944 îmi dădusem seama că se ajunsese la punctul când [sovieticii] doreau să tărăgăneze negocierile, ca să permită armatei rusești să pătrundă cât mai mult în Țara Românească ca să aibă cărți pe care să le joace mult mai favorabil [pentru ei] ….
Chiar când au fost scene penibile între mine și dânsa…. a știut cu multă abilitate și cu multă discreție să manevreze în așa fel ca să facă rolul meu mai ușor și negocierile noastre să continue. În preajma lui 23 august 1944 am stabilit care să fie amănuntele pentru trecerea prin rândurile rusești a unor trimiși ai armatei române care să negocieze un armistițiu ….
Chiar atunci când își dădea foate bine seama că ajunsesem la un paroxism de răbdare, știind foarte bine care era jocul ei, doamna Kollontai nu a prididit să mă încurajeze, să –mi spună să am răbdare că până la urmă lucrurile se vor așterne așa cum doream și unul și altul. Din țară, instrucțiuni pentru tratativele cu anglo americanii și în special cu ambasadoarea sovietica Kollontai le primeam mai cu seamă de la domnul Niculescu Buzesti. El fusese la început șeful Cabinetului ministrului, ceea ce însemna că avea sub conducerea lui Serviciul cifrului, de unde ușurința pentru el să ticluiască telegrame în așa fel încât șeful meu, domnul Frederic Nanu [ministrul Românie la Stockholm], să nu știe despre ce era vorba. Repet: la sfârșitul telegramei obișnuite pe care Ministerul Afacerilor Străine o trimitea pentru o problemă sau alta, exista un grup de cifre care indica lui Ghika că urma o parte care îmi era adresată mie. A fost un joc penibil pentru că (…) cei din București nu au îngăduit ca șeful meu Frederic Nanu – ministrul României la Stockhom să știe din negocierele mele. (…)
Atât mareșalul [Ion Antonescu], dar mai ales Mihai “Ică” Antonescu au știut în linii generale ceea ce se petrece (…) îmboldind pe unii reprezentanți în străinătate să intre în legătură cu aliații. Cei din țară ne înștiințau în linii geneale despre tatonările care s-au dus la Ankara și pe urmă la Cairo. Prin telegrame îmi comunicau ceea ce voiau ca eu să știu, spre a comunica anglo americanilor și apoi rușilor. Pe de altă parte, de câte ori venea din țară un curier, care era întotdeauna dintre băieții de la cifru, ne spuneau unele lucruri pentru știința mea. Eu am știut foarte bine ce se întâmplă pentru că domnul Nanu îmi împărtașea ca șef și ca prieten și eu nu puteam să-i spun nimic. Unde aveau loc aceste întâlniri [cu sovieticii] la Stockholm? Rușii făcuseră pentru mine un plan destul de copilăros, dar pentru dânșii obișnuit. Înainte de a mă întâlni cu doamna Kollontai, m-am întâlnit cu consilierul ambasadei [sovietice] dl Simionov [probabil ofițer de informații]. Și puteam să mă întâlnesc cu dânsul după telefoane date de terțe persoane pentru ca autoritățile suedeze – și mai ales nemții – să nu descopere ceea ce începusem să facem noi. Dl Simionov mă primea în casa lui, cu un radio care mergea tare. Sau, cum dl Simionov locuia în afara orașului Stockholm, noi ne plimbam într-un fel de pădurice, în speranța să nu fie ascunse printre crăci microfoane. Când am început să o văd pe doamna Kollontai, m-am întîlnit cu dânsa ori la Simionov în salonașul lui, ori la un hotel dintr-o stațiune lângă Stockholm, unde dânsa avea apartamentul ei. Trebuie să adaug că doamna Kollontai avusese mai multe atacuri [cerebrale] și în acei ani avea o parte paralizată. Dar mintea era cât se poate de sprintenă și de ascuțită. Când mă duceam la dânsa nu exista acel radio care să ne plictisească [să ne chinuie].
Când ne întâlneam la domnul Simionov era un chin [din cauza radioului dat tare]. Domnul Simionov vorbea nemțește. Cu doamna Kollontai, care nu vorbea germana, eu vorbeam pe franțuzește. Și ea trebuia să traducă pe rusește colegului ei ceea ce vorbem noi. Pentru că nu ne înțelegeam din cauza radioului care megea foarte tare, eu trebuia să-i șoptesc la ureche doamnei Kollontai ceea ce îi spuneam [în franceză], apoi ea la ureche îi șoptea lui Simionov pe rușeste. El îi răspundea pe limba lor și ea revenea la mine pe franțuzește. Și dacă eu aveam ceva special să-l întreb pe Simionov, trebuia să mă duc la fotoliul lui și să-l întreb pe nemțește. Și așa mai departe…. Ceea ce nu ușura convorbirile, cu toate că ne dădea răgaz de câteva secunde să ne gândim la răspunsurile pe care fiecare dintre noi trebuia să le dăm. Așa au decurs negocierile românilor la Stockholm cu diplomații sovietici: ambasadoarea Alexandra Kollontai și consilierul Simionov”.
[Interviu realizat de Andrei Brânduș, Radio Vocea Americii, 1974]
