România și Cehoslovacia au stabilit relații diplomatice la 30 ianuarie 1920. Încă de la început, România Mare și noul stat cehoslovac s-au confruntat cu revizionismul maghiar, care nu era de acord cu granițele trasate prin Trataul de Pace de la Trianon. Așa că România cu Iugoslavia și cu Cehoslovacia au format în 1920 – 1921 o alianță numită Mica Antantă sau Mica Înțelegere. Aceasta alianță a dispărut odată cu cotropirea Cehoslovaciei de către trupele germane (1938). Din cauza dezmembrării Cehoslovaciei de către Germania relațiile diplomatice cu România a fost întrerupte în 1939 și reluate la 7 aprilie 1945, la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Un an mai târziu, în 1946, a avut loc reluarea relaților diplomatice și s-au deschis ambasade la București, respectiv la Praga. Printre primii diplomați acreditați la Praga s-a aflat juristul Nicolae Fotino, care a fost martorul schimbărilor dramatice care au urmat în viața Cehoslovaciei – începutul comunizării țării și procesele staliniste.
“Am plecat la Praga în martie-aprilie 1949. Am fost însoţit de soţia mea, Irina Fotino, în calitate de secretară cu problemele culturale. Era persoana a treia din ambasadă. Cu ce mandat am plecat? Nu ştiu dacă pot să spun că am avut un mandat, fiindcă am fost numit prim secretar de ambasadă şi urma să îndeplinesc acolo datoriile unui diplomat din acea perioadă, în capitala Cehoslovaciei. Nu aveam un mandat deosebit. Trebuia să pun în aplicare relaţiile diplomatice dintre Cehoslovacia şi România… Nu pe prima poziţie, fiindcă exista un ambasador. Era Dionisie Ionescu, eu fiind pe locul doi în ambasadă, ceea ce e un loc cheie într-o ambasadă, este factotum în ambasadă! Nu mă aşteptam să fiu numit la Praga, mă aşteptam să fiu numit într-o ţară de limbă franceză. Dar am fost numit la Praga, ceea ce nu mi-a displăcut! Cunoşteam Praga, fiindcă fusesem deja de două ori la Praga, ca student. La Praga în 1945, imediat după război, a fost organizat primul Congres Mondial Studenţesc. Or, eu făceam parte dintre cei care au plecat la Praga pentru organizarea acestui congres. Faptul că acest congres a avut loc la Praga a fost oarecum favorabil Uniunii Sovietice, dar la Praga nu era un guvern de stânga, era un guvern de uniune naţională! (…) Acum trebuie să vă spun că atmosfera faţă de ruşi era o atmosferă foarte bună. Ei îi iubeau pe ruşi, cred că era o ţară unde simpatia pentru Uniunea Sovietică era foarte mare. Asta fiindcă sovieticii au jucat un rol destul de mare în câştigarea războiului împotriva Germaniei. Ura lor împotriva nemţilor însă era teribilă ! În perioada în care eu eram încă student și participam la organizarea congresului, mi s-a spus: “Dacă ştiţi nemţeşte, e preferabil să nu vorbiţi nemţeşte! Aici, poate cu noi puteți vorbi, dar pe stradă să nu vorbiţi nemţeşte, că uite, ieri, pe unii care vorbeau nemţeşte i-au azvârlit din tramvai !” Era o ură teribilă [față de nemți]. Faţă de ruşi era un mare entuziasm (…) pentru că la sfârșitul războiului, în momentul când aliații erau aproape, populaţia oraşului Praga s-a revoltat împotriva ocupației germane. Americanii sunt la Pilsen, foarte aproape de Praga, ruşii sunt mult mai departe. Dar americanii au aflat că în conducerea revoltei de la Praga este un cerc comunist ṣi au oprit înaintarea. Stalin, când a aflat, a dat un faimos ordin de zi şi se face un efort teribil ca să se ajungă la Praga. Între timp, nemţii au masacrat o parte a populaţiei. Armata Roşie vine şi eliberează Praga, de unde o teribilă recunoştinţă. Deci aceasta era atmosfera [față de ruşi]… ṣi o mare rezervă faţă de americani. ( ….) Deci cunoşteam Praga şi aveam o mare simpatie pentru acest oraș minunat, splendid. M-am bucurat mult de acest lucru! Când am ajuns la Praga, ambasador era Dionisie Ionescu, care era un avocat, moldovean de la Bacău, membru de partid. De altminteri, toată echipa era formată din membri de partid. Deci, prim secretar al ambasadei eram eu, al doilea secretar al ambasadei era Irina Fotino şi, puţin mai târziu, a venit cineva, un ataşat de presă. Dionisie Ionescu era jurist, eu eram jurist, soţia mea terminase Filosofia, atașatul de presă era inginer chimist. Suntem în martie-aprilie ’49. Şi exista un consul, Vescan, despre care știu un singur lucru: fusese toboşar într-o orchestră de cartier din Dudeşti! Și soţia lui era chelneriţă la o cofetărie. Pe urmă era un consilier, Ciubuc, un economist. Era un ataşat comercial, Sebastian, care era de asemenea economist. Eram o echipă destul de mare: personal administrativ, şofer şi chiar şi un bucătar. Un bucătar vestit, pentru că pe lângă ambasadă, era şi o agenţie economică, cu foarte mulţi reprezentanţi de firme, de „trusturi”, cum ziceam noi pe vremuri, la Praga. Fiindcă era principalul loc unde se făceau afaceri ṣi deci fiind foarte multă lume. Deci, în ambasadă era şi o cantină, pentru diplomaţi şi pentru toţi aceşti reprezentanţi de firme. În ambasadă nu există încă o echipă a Serviciului Secret… deci vorbim de anii ’48-’49! Fiindcă postul pe care îl ocup a fost de factotum. Eu trebuia să fiu şi omul care avea legătură cu Securitatea. Primul sectretar al ambasadei este cel care ştie totul într-o ambasadă, el este omul cheie, el este numărul doi, el are toată ambasada în supravegherea lui. Eu eram și cifror. Cifrul a devenit strict al Securităţii! Nu cred că a fost cineva la Cifru, care să nu fi fost în Securitate. În ambasadă nu exista o “viaţă de partid”. Noi ne lăsam şi carnetul de partid, cred, la Direcţia de Cadre. Nu exista. Cât timp era ambasadorul la Praga, eu nu puteam să iau o decizie fără să-l informez pe ambasador. Numai cu aprobarea lui puteam să iau vreo decizie. Câtă vreme eu am fost şeful misiunii, dacă era un lucru mai important, înştiinţam Bucureştiul, fiindcă în fond reprezentam guvernul ţării. Ministerul de Extrne este cel care ia hotărârea, deci trebuie să-i ceri avizul! De pildă, am ţinut loc şi de consul, iar când ceream venirea în ţară a unei persoane trebuia să primesc aprobarea din ţară! Nu decideam eu! Cred că în anumite cazuri ambasadorul ar fi putut pe răspundere proprie să dea o viză de intrare într-o chestie de urgenţă mare, dar altminteri nu!
Erau ambasade care aveau foarte mult de lucru şi ambasade unde nu… De exemplu, Paris, Praga erau ambasade foarte încărcate. Fiindcă acestea sunt ambasade pe unde se trece şi atunci toată lumea care trece pe acolo are treabă cu aceste ambasade. Şi atunci ambasadele acestea fac o muncă foarte departe de a fi diplomatică. Ele rezolvă servicii, fiindcă vine cineva şi-ţi spune că, de exemplu, Petre Constantinescu Iaşi are nevoie de aspirine. Sau că poimâine soseşte nevasta lui. Trebuia să o întâmpini la aeroport! Parisul este din punctul acesta de vedere absolut sufocat… Ei primesc telefoane de la toţi membrii guvernului. Tot timpul trebuia să conducă pe cineva, să ia pe cineva… De dimineaţa până seara erau însiţitori, duceau la restaurant, la teatru diverse personalităţi care treceau …. Venea Maurer şi toată lumea era în jurul lui. Dacă el zicea că e o carte care îl interesează foarte mult şi nu e în stare să o găsească, toată lumea căuta prin toate librăriile Parisului cartea pe care o dorea Maurer ş.a.m.d. Adeseori aceşti diplomaţi nu aveau deloc timp pentru diplomație. Veneai la ambasadă şi doreai să rezolvi o problemă, îţi spuneau: “Nu pot, eu mă duc la aeroport!” În schimb, de exemplu, la Buenos Aires nu venea niciodată nimeni! Deci erau ambasade foarte încărcate, unde erau tot timpul probleme, cum era cea de la Washington, unde se simțea foarte tare Războiul Rece, unde nu aveai voie să ieşi în oraş, unde tot timpul aveai impresia că eşti urmărit… era mai complicat. Dar la Buenos Aires găseşti o linişte totală! Deci sunt mari diferenţe! La Stockholm este iar o mare linişte. Sunt diferenţe foarte mari și între țările socialiste europene. Praga era un centru mare, mult mai important decât Varşovia de pildă, sau decât Budapesta sau Sofia.”
[Interviu realizat de Emilian Blînda, 1995]
