S-a născut în familia unui maistru la 6 februarie 1923, în comuna Prejmer în care ṣi-a făcut ṣi ṣcoala primară. Copilăria ṣi-a petrecut-o pendulând între Prejmer ṣi Braṣov, mai ales după ce părinṭii săi s-au despărṭit. La 6 ianuarie 1945 forṭele sovietice de ocupaṭie au somat guvernul român să mobilizeze cetăṭenii români de etnie germană în vederea deportării în URSS, sub pretext că ar fi colaborat cu hitleriṣtii. Ordinul de deportare avea în vedere femeile între 18 ṣi 30 de ani ṣi bărbaṭii între 17 ṣi 35. Fiica maistrului din Braṣov, Anna Szkol, a fost prinsă în acest tăvălug care a târât peste 60 000 de saṣi ṣi ṣvabi din toată ṭara, aproape de graniṭele estice ale URSS. Mulṭi nu s-au mai întors. Tânără ṣi puternică, Anna Szkol a supravieṭuit minelor de cărbuni din Donbas, bazinul carbonifer Donețk, deṣi s-a aflat de câteva ori între viaṭă ṣi moarte. Istoria ei a fost înregistrată ṣi transcrisă pentru Arhiva de istorie orală de Wanda Cojocaru, în 1997, la Braṣov.
De la Primărie au venit cu listă
„Câţi ani aveaţi în 1945?
21 de ani. [Deportarea] a fost în 13 ianuarie… Era dezastru ce era!
Unde vă aflaţi la aceea dată?
La Prejmer. Şi am luat mâncare, fiecare cât a putut, slănină, pâine, că atuncea făceam pâine în cuptor, nu era cumpărată. Şi am pus vreo două saci de toate felurile ṣi carne prăjită şi de toate. Şi ne-au dus aicea la Braşov şi la gară ne-a pus într-un vagon din aia, unde pune animalele – cum se zice? – 60 de persoane la un vagon.
Cine anume v-a anunţat că trebuie să părăsiţi Prejmerul?
De la Primărie au venit cu […] listă, cu numele şi cu câţi ani aveam, de la 17 ani până la 50 au luat. Şi fete şi bărbaţi ṣi fete, femei; au lăsat copiii acasă, încuiaṭi şi [restul] a luat; au venit cu santinelă ruşi. […] Numai mama era în Prejmer, tata era aicea în Braşov – eu am crescut de fapt aicea în Braşov – şi tata a auzit şi a zis: „Du-te la mama, că poate acolo nu te cunoaşte„, dar de la Primărie au venit cu listă ṣi dacă nu mă prezentam, o lua pe mama ṣi mama avea deja 50…
Şi ne-a dus aicea cu camion şi ne-a pus în vagon. […] De la Prejmer, în vagon, cu santinelele de ruşi. Ne-a fost o frică de ruşi, că au fost foarte răi! […] Şi ne-au spus că ne duce pentru două săptămâni pentru muncă voluntară.”
Am fost 60 sau 65 într-un vagon
„Şi dacă ne-a pus în vagon, acolo am stat zece zile fără să deschidă. Şi când am fost la Dnipropetrovsk, în Rusia, ne-a deschis şi ne-a dat arpacaş dar nu am primit, că a fost după război şi a fost dezastru acolo unde ne-a oprit; poate nu a fost gară, dar a fost o oprire. Au venit copii şi au strigat să nu aruncăm mâncare, să le dăm lor. Noi aveam încă mâncare, dar apă nimic. Şi a fost un frig!.. Apă nu ne-a dat. Zece zile nu au deschis vagoane. Şi cum a curs… cum sunt geamurile alea mici, cum a curs apă, ţurţuri, [i-]am împărţit, fiecare după număr, că am fost 60 sau 65 într-un vagon.
Din familia dumneavoastră cine a mai fost?
Numai eu, numai eu… Sora mea era cu doi ani mai mică şi nu a luat[-o], că a fost aicea la tata şi ascunsă… […]
Şi pe urmă am mers încă, după ce ne-a deschis la Dnipropetrovsk, am mers încă vreo ṣase zile şi ne-a pus pe o linie moartă ṣi ne-a lăsat acolo, stând, vreo zi-două. Pe urmă a venit şi a deschis şi a spus că acuma trebuie să mergem unde ne pune să lucrăm. Şi când ne-am dat jos… a fost un frig nemaipomenit, nu e aşa ca aicea, o zăpadă de un metru, un metru jumate.
Deci drumul cât timp a durat?
Vreo 16 zile. Şi când ne-am dat jos în zăpadă, au fost [dintre noi] mai mici sau mai în etate […] ṣi au căzut în zăpadă şi i-am ridicat şi de acolo am mers 6 km, […] a fost un viscol!… Frig, frig. Nici nu am fost îmbrăcaţi ca ei, cum sunt acolo îmbrăcaţi, [că] rezistă la frigul ăla. Şi ne-a pus în două grajduri… paie pe jos. Şi ne-a spus acuma să ne odihnim trei zile, după aceea mergem la lucru. Şi au venit santinelele ca să nu plecăm, să nu fugim. Dar unde să fugi în zăpada aia mare?!”
Am mers mult, mult, departe, în mină, jos
„[Am ajuns] în lagărul Delta ṣi pe urmă ne-a dus la mină. Mina [de cărbuni] era la cam trei km de-acolo, trebuia să mergem pe jos în zăpadă. Când am ajuns acolo eram uzi şi îngheţaţi – bine, în mine nu a fost frig. Când am ajuns acolo, jos… ioi! ce groaznic era! Ne-a dat la ficare o lopată, aşa, de jumătate de metru coada şi […] ne-a spus să mergem după muncitorul ăla, un rus era. Şi am mers în mină şi am mers mult, mult, departe, cam vreo doi kilometri în mină, jos. […] Şi [ne-]a spus: „Aicea este un canal unde trebuie să intrăm şi tot cam la cinci-ṣase metri distanţă să mergem să ne băgăm înauntru şi erau […] cărbuni. Şi ne-am băgat aşa înăuntru şi trebuia să stăm aşa, pe spate, şi curgea apă pe jos. Şi dacă nu lucrai repede-repede, te îngropa acolo. Chiar atuncea au murit două persoane. Şi aşa am mers până în primăvară.
Când a venit primăvara, cam în martie-aprilie să spunem, bărbaţii care au fost cu noi, au început să facă paturi din fier, din ăla care a [fost] pus pentru tancuri, în război. Am strâns fier şi am făcut paturi cu trei etaje. […]
A venit tifos şi au murit mulţi din cauza mâncării şi din cauza frigului şi toate. Şi au murit aşa mulţi până toamna, cam prin octombrie, că am rămas din 3000, aproximativ, am rămas vreo 1500. Şi pe urmă a spus că ne duce în alt lagăr. […] Şi asta a fost până în ’47.”
A venit santinela ṣi striga la mine: „La servici!„
„Şi pe urmă m-am îmbolnăvit şi eu. Că aşa a fost acolo, dacă nu aveai febră, [chiar dacă] ai fost bolnav, nu te-a scutit [de muncă]. Şi m-am îmbolnăvit şi eu te tifos, a început să-mi cadă părul, trebuia să-mi taie, să cadă tot, aşa. […] A venit un control şi mi-a luat febra şi mi-a spus că „Tu mergi dimineaţă la servici, că nu ai febră„. Şi nu puteam să mă scol, că eram aşa de slabă şi a venit santinela şi striga la mine: „La servici!„ṣi am mers aṣa, în patru [labe] până la poartă, că au fost barăci unde am stat. Până la poartă aşa am mers. Şi a fost frig ṣi când m-a văzut a spus să mă scol. Şi mi-a dat încă un brânci şi am căzut şi mai tare ṣi am căzut în comă, nu mai ştiam de mine. Şi m-a luat şi m-a pus înapoi la baraca aia unde erau bolnavii. Dar în fiecare zi 15-20 au murit!
Şi am stat în pat, dar nu ştiam de mine, am avut o prietenă care a fost soră şi aia m-a tot îngrijit. Şi pâinea pe care o primeam, 600 de grame am primit, pâine din orz… […] În faţa lagărului erau aşa, două mese unde veneau ruşii şi vindeau lapte în pahare aşa, lapte de capră şi lapte acru şi pâine. După cinci zile [mi-]am revenit, adică am ştiut de mine şi pe urmă prietena asta mi-a dat cu linguriţa lapte acru. Nu am putut să înghit, m-a ridicat şi a fost un chin!… Am stat patru săptămâni acolo, ca un spital era […], în lagăr, o baracă, aşa, o baracă şi[-i] spunea că spital, dar nu erau medicamente.
Doctori erau?
Nu, tot de la noi un doctor, din Codlea era. Şi cine a scăpat, a scăpat, cine nu a murit. Şi am avut noroc cu prietena asta a mea şi când m-am făcut mai bine a pus[-o] şi pe ea la servici, nu a mai lăsat[-o] acolo la spital.”
M-au aruncat peste morṭi…
„După patru săptămâni iară am căzut înapoi şi acuma chiar am fost ca mort şi m-au luat şi m-au dezbrăcat şi m-au aruncat peste morţi şi asta a fost ziua, [când] m-au aruncat. Şi spre dimineaţă mi-am revenit. Şi am văzut că nu ştiam unde sunt, simţeam că parcă sunt dezbrăcaţi lângă mine. A fost întuneric… ṣi am văzut gaura cheii ṣi chiar [pe] acolo treceau oamenii la WC ṣi cumva m-am tras până la uşă […] şi am ciocănit şi astea au fugit şi au strigat că s-au sculat morţii. Şi au venit repede acolo ṣi au văzut că eu sunt viu, dar nu puteam să vorbesc, că eram…
Şi pe urmă m-a luat, m-a îmbrăcat, m-a dus iar la spital. Şi după cinci zile, la servici. Şi încă a fost o rusoaică [căreia] i-a fost milă de noi şi ne-a pus la un lucru mai uşor, [pe noi] care am fost aşa bolnave. Dar încet-încet [mi-]am revenit, că vindeam pâinea şi cumpăram o zi un pahar de lapte acru şi o zi un măr. Şi aşa am revenit, cu mâncarea aia. Ştiţi ce ne-a dat [de mâncare]? Castraveţi muraṭi în apă fierbinte! Asta a fost, în fiecare zi când veneam de la servici, o jumate kil din zeama aia.”
Mama a primit scrisoare de la mine ṣi a ṣtiut că trăiesc
„În ’49, în februarie, au spus că în anul ăla mergem acasă. Au spus de multe ori, dar nu am crezut, am spus că tot acolo murim dar nu mai mergem acasă. De scris nu ne-a dat voie să scriem, scrisoare nu am primit. Şi pe urmă în aprilie, în 1949, ne-a dat voie să scriem acasă… Prima oară după atâţia ani! Şi am scris, dar nu am primit scrisoare înapoi. Mama a primit scrisoarea de la mine şi a ştiut că trăiesc, asta a fost destul pentru ea, că trăiesc. Că a avut încă doi băieţi care au fost în război, care au murit în război. Şi noi am aşteptat să ne scrie înapoi, dar nu i-a dat voie. Şi pe urmă, în august, au spus că în toamnă mergem acasă. Ne-a plătit aşa cum a plătit şi pe ruşi, pe oră. […] Şi au făcut ca un bazar, ca să putem să cumpărăm ce am vrut: pantofi, stofe, una-alta, şi mâncare şi de toate felurile şi erau pantofi de-aici din Braşov, de la Ibsen, era un magazin Ibsen pe Republicii şi imediat am cunoscut marca, ei au furat multe de-aicea şi acolo a vândut.
Cum s-au purtat cu dumneavostră soldaţii ruşi?
Prima dată ei nu au avut voie să intre în lagăr înauntru, numai pe-afară. Şi când ne-am dus la servici, ne-au îmbrâncit de multe ori, că trebuia să mergem într-o linie, adică aşa, patru aşa, unul lângă altul. Şi dacă am călcat puţin mai în lături, cu puşca ne-a dat, cu arma întoarsă. Dar altfel nu ne-au făcut nimica. […]
Deja în august [1949] ne-au spus că mergem acasă în toamnă. Şi în septembrie ne-au spus să împachetăm, dar am crezut că ne duce în alt lagăr, nu am crezut că mergem acasă. Şi am împachetat toate lucrurile ce-am avut, multe nu am avut, că am vândut toate pentru mâncare şi ne-au dus. Chiar ne-au dus cu un camion la Dnipropetrovsk la gară. […] Şi am mers cam zece zile, da, zece zile. […] Şi ne-a dus prima oară în Polonia, că au crezut… noi am fost primul transport ṣi acolo au văzut că noi nu suntem din România şi ne-a dus înapoi, aiceea la graniţă, la Maramureṣ, Sighet; acolo a trebuit să aşteptăm două zile până am avut voie să mergem până la graniţă. Şi pe urmă dea dat drumul, în sfârşit, la România. Şi am intrat şi ne-au dat drumul din vagoane şi am sărit şi am luat santinelele în braţe de bucurie că am văzut români şi că vorbesc româneşte şi ăla nu ştia ce se întâmplă, aşa o bucurie am avut că iară suntem acasă!
Şi pe urmă ne-au pus la lagăr acolo, la Maramureṣ, Sighet şi am stat acolo cinci zile. Şi au vrut să ne lămurescă să nu spunem cum a fost, că a fost atuncea comunismul [ṣi la noi]. Şi nici nu am avut voie să spunem cum a fost, că a venit Securitatea după noi. Şi ne-a dus de la Sighet până la Baia Mare. […] Acolo am primit bilet de drum. Şi am primit o foaie cu care a trebuit să ne prezentăm la Miliţie. Şi cu aia am primit după aceea buletinul.
Când aţi ajuns acasă ?
În 19 octombrie 1949. Aşa că am fost cinci ani fără două luni.
Cam câte persoane au fost care s-au întors în Prejmer?
Mai puţin ca jumătate… Da, a fost dezastru! […]
Şi după aceea dumneavostră ce aţi lucrat în Braşov?
După aia, când am venit acasă am… tot am mers în Prejmer fiindcă acolo era mama, fiindcă erau despărţiţi de tata. Şi tata a avut aicea familie, altă familie şi am mers la Prejmer la mama. Şi sora mea era, am spus, cu doi-trei ani a fost mai mică ṣi era căsatorită şi era bolnavă, avea o fetiţă de un an şi s-a îmbolnăvit de meningită şi mama aşa s-a bucurat că „acuma ai tu grijă de ea şi de fetiţă„. Avea un bărbat foarte bun, era român…”
Audio: Anna Szkol
