Răzvan Moceanu
Vineri, 3 iunie, se împlinesc 100 de ani de la moartea lui Duiliu Zamfirescu, poet, prozator, dramaturg, diplomat, om de stat, jurist, membru titular și vicepreședinte al Academiei Române, creator al romanului – cronică în literatura română.
Câteva scrieri în proză ale lui Duiliu Zamfirescu, precum trilogia „Viața la țară” (1894), „Tănase Scatiu” (1895) şi „În război” (1898) – parte a „Ciclului Comăneştilor” – , au devoalat aspirațiile umaniste ale scriitorului, marcând cea mai importantă etapă a dezvoltării prozei românești, care a dezvăluit dezintegrarea familiei boierești și a denunțat satiric tipul de om de afaceri în curs de dezvoltare la acea vreme.
* * * * *
Duiliu Zamfirescu s-a născut la 30 octombrie 1858, la Plăginești (actualmente Dumbrăveni), în judeţul Vrancea, fiind primul venit pe lume dintre cei şapte copii ai arendașului Lascăr Zamfirescu și ai Sultanei (născută Mincu), sora arhitectului Ion Mincu.
A urmat clasele primare la Școala nr. 1 din Focșani și gimnaziul, în perioada 1869 – 1873, tot la Focşani.
După anul 1873, a frecventat cursurile Liceului „Matei Basarab” din Bucureşti.
A urmat, apoi, Facultatea de Drept a Universităţii din București, obţinând licenţa în anul 1880. Aici va lega o remarcabilă prietenie cu Duiliu Ioanin-Romanov, viitor strălucit magistrat.
În 1877 debutează cu un ciclu de poezii publicat în revista „Ghimpele”, sub semnătura D. L. Zamfirescu, iar în 1878 este angajat-copist la Curtea de Apel Bucureşti.
În anul 1880 se va produce adevăratul său debut, în revista „Literatorul”, când Al. Macedonski va saluta, în autorul poemei romantice „Levante și Kalavryta”, un talent „suav, dulce și puternic”.
După absolvire, este numit procuror supleant la Tribunalul Hârșova, iar în 1881 devine procuror la Târgoviște – dar în scurt timp a demisionat, din cauza unor neînţelegeri cu ministrul de Justiţie – , apoi avocat.
Începând cu anul 1882, este redactor la „România liberă”, unde va publica diverse materiale sub pseudonimul Don Padil.
Va fi influenţat de poezia romantică franceză, dar și a lui Bolintineanu și Macedonski, iar în acest context, în 1883, publică o colecție de poezii „Fără titlu”.
În anul 1885, devine atașat de legație clasa I la Ministerul Afacerilor Străine – fiind şi profesor de limba română la Liceul „Sfântul Gheorghe” – , iar în 1888, ajunge secretar de legație la Roma până în anul 1906, atuul său fiind şi cunoaşterea la perfecţie a limbii acestei ţări.
În anul 1890, se va căsători, la Roma, cu Henriette Allievi – fiica senatorului şi bancherului italian Antonio Allievi – , care îi va dărui trei copii, pe Enrichetta Eleonora Eliza Felicita (născută în 1890), Alexandru Antonio Lascăr Cezare (născut la 1892) şi pe Lascăr Antonio Liviu.
Cea mai importantă contribuție a sa la literatura română o reprezintă romanele sale din „Ciclul Comăneștenilor” – „Viața la țară” (1894), „Tănase Scatiu” (1895), „În război” (1898), „Îndreptări” și „Anna”. Cele cinci volume au fost scrise în perioada petrecută la Roma.
În anul 1898 a fost ales membru corespondent al Academiei Române.
În anul 1906, va reveni în țară, fiind numit secretar general la Ministerul Afacerilor Străine, iar în 1909, devine reprezentantul României în Comisia Europeană a Dunării, cu grad de ministru plenipotențiar.
În mai 1909, rosteşte discursul său de recepție la intrarea între membrii Academiei Române.
Pentru momentele de relaxare, se va retrage adesea la via și conacul care îi aparţineau, în comuna Faraoanele, în apropiere de Odobești.
În 1911, publică primul roman epistolar-filosofic din literatura noastră, „Lydda”.
În anul 1916 a fost numit preşedinte al Societăţii Scriitorilor din România.
În decembrie 1916 s-a refugiat la Odessa, de unde a revenit la Iaşi în anul 1918.
Va intra şi în activitatea politică, fiind membru al Partidului Poporului.
În anul 1918, Duiliu Zamfirescu a activat în Basarabia, fiind numit comisar general al guvernului român în Basarabia, după Unirea proclamată de Sfatul Țării la 27 martie 1918, până în luna iunie a acelui an, când această poziţie a fost înlocuită cu cea de guvernator militar al Basarabiei. În perioada petrecută dincolo de Prut, a realizat numeroase observaţii pe care le-a publicat în săptămânalul „Îndreptarea literară” din Iași, o publicație condusă chiar de către Duiliu Zamfirescu.
Tot în anul 1918, Duiliu Zamfirescu este ales vicepreşedinte al Academiei Române.
După Primul Război Mondial, a fost ales senator de Putna, între 13 martie şi 13 iunie 1920, este ministru de externe în Guvernul Averescu, apoi a fost ales președinte al Camerei Deputaților.
În mai 1888, a primit medalia Benemerenti pentru scrierile sale literare, în 1891, a primit Ordinul Coroana României în grad de cavaler, iar în 1892, Ordinul Coroana Italiei.
În 1894 a primit Ordinul Leopold al Belgiei în grad de Ofiţer, iar în 1906 a fost decorat cu medalia jubiliară Carol I şi distins cu Ordinul Italiei în grad de Mare Cavaler.
În anul 1908, Statul francez i-a acordat Legiunea de Onoare în gradul de ofiţer superior, iar Italia l-a recompensat cu Ordinul în Gradul de Cavaler di Gran Croce.
În 1909 a fost decorat în Rusia, de către ţarul Nikolai al II-lea şi cu Ordinul Isabela al Spaniei, iar în 1910 a primit ordinul „Leul şi soarele” în grad de Mare Cruce, din partea împăratului Persiei, pentru activitatea depusă la Comisia Europeană a Dunării.
În anul 1921, i s-a conferit Ordinul Coroana României în grad de Mare Cruce.
Duiliu Zamfirescu a murit la vârsta de 63 de ani, la 3 iunie 1922, la Mănăstirea Agapia, judeţul Neamț, în urma unei afecţiuni hepatice, fiind înmormântat la Cimitirul Sudic din Focșani.
În amintirea sa, Liceul Teoretic din Odobeşti şi Biblioteca Județeană Vrancea din Focșani îi poartă numele.
În Rotonda Scriitorilor din Grădina Cişmigiu din Bucureşti se află Bustul lui Duiliu Zamfirescu, realizat de către Alexandru Călinescu, și amplasat aici în anul 1943.
