„Am băut o ceşcuţă de vin şi am plecat la puşcărie”
1947 este anul care marchează sfârşitul democraţiei în România, după ce comuniştii fraudaseră grosolan alegerile din anul precedent · în primăvara 1947 au loc arestări masive ale membrilor şi simpatizanţilor partidelor democratice · în iulie-august arestările vizează conducerile acestor partide, odată cu dizolvarea Partidului Naţional Ţărănesc, rivalul cel mai de temut al comuniştilor · începe un lung şir de reţineri ilegale care se vor desfăşura în toţi anii regimului lui Gheorghiu Dej, în cele 420 de locuri de detenţie şi reprimare din ţară.
![de Silvia Iliescu](https://www.rador.ro/wp-content/uploads/2022/04/silvia-4.jpg)
După întoarcerea de pe front, maiorul Ioan Dumitru a participat la ultimele alegeri „libere” (1946), ca membru activ al Partidului Naţional Ţărănesc în organizaţia din oraşul natal, Piteşti. A făcut propagandă electorală şi şi-a arătat nemulţumirea faţă de regimul care se înstăpânea cu ajutorul sovieticilor. A fost arestat în 1947 şi a fost întemniţat doi ani, fără a fi judecat şi condamnat. Este unul dintre numeroasele cazuri de reţinere „administrativă”, fără forme legale.
„Veniţi să daţi o declaraţie”
„[Autorităţile] au luat capii mişcării naţional-ţărăniste, [noi cei] care am luat parte la alegeri, care eram mai nervoşi, care eram… i-au luat pe toţi. Eram, de exemplu, din Piteşti, din judeţul Argeş eram vreo sută.
Cum a avut loc arestarea dumneavoastră?
Dimineaţa, la ora 5, chiar aici, pe [strada] Viilor eram, unde stau acum. Au venit doi: un cetăţean, un comisar şi c-un sergent. M-au chemat la poartă…[…] şi zice: <Domnu’ Ion, veniţi să daţi o declaraţie.>
Acuma, mama era singură acasă, tata murise; puteam să [fug] că m-au lăsat singur, n-au intrat în casă, la poartă m-au aşteptat. Puteam să plec prin fundul curţii, dar m-am gândit: o pedepsesc pe mama. Murise tata de vreo câteva luni, mama era fără ajutoare, fără nimic, nu aveam alte rude, nimic şi m-am decis… I-am şi spus mamei: <Mamă, să ştii că n-o să fie [mare lucru]… o să ne ţină o lună, două, trei şi gata!> Însă, am avut noroc că am luat bocancii, am luat [lucruri] de iarnă care m-au ajutat şi m-au făcut să ies [teafăr] din puşcărie.
Şi m-am dus… tocmai deschisese un restaurant pe [strada] Crinului şi mă cunoştea ăla: <Unde te duci, domnu’ Mitu?> Zic: <Să dau o declaraţie.> Şi am fost la el, am luat câteva chiftele, am băut o ceşcuţă de vin şi am plecat la puşcărie.
Ei s-au purtat excepţional de… Ne ducem la Poliţie [Miliţie], era vizavi, adică în continuarea actualei biserici evreieşti, a sinagogii […] acolo ne-au băgat. Şi seara ne-au dus la puşcărie, aici, la Piteşti. Şi asta a fost toată arestarea.”
![](https://www.rador.ro/wp-content/uploads/2022/06/inchisoare-pitesti.jpg)
„Sisteme scârboase, KGB-iste”
„A avut loc atunci o anchetă?
La Piteşti, nu. Pe mine m-au anchetat… pentru că pe noi nu ne-au condamnat, noi n-am fost judecaţi. Eram, aşa-zis, <administrativ>, cu pedepse administrative, cum erau atunci. Au vrut să ne bage, sigur, [în loturi de condamnaţi], sub diverse pretexte. Şi pe mine m-au interogat, de tre-patru ori în câteva nopţi, la Aiud. Adică nu m-au torturat, însă m-au ţinut să spun că am adus muniţie de pe front acasă, ştiau că fusesem pe front. <Bă, ţi-au găsit acasă… ţi-au găsit acolo nişe pistoale, muniţie, nişte grenade, o ladă cu grenade. Nu-i aşa că ai adus o ladă cu grenade?> Zic: <Dacă ştiţi dumneavoastră, de ce mă întrebaţi pe mine? Eu nu ştiu chestia asta. Dac-o ştiţi…> Zice: <Hai, mă, iscăleşte, să terminăm, să plecăm…> Era 1 noaptea. Îmi pusese un far în faţă – sisteme din astea scârboase, KGB-iste. Bine, că eram obişnuit sau nu eram obişnuit, trebuia să suporţi.
Însă, gluma cea mai sinistră: m-a întrebat unu’: <Măi, oi fi fost şi pe front?!> <Am fost.> Şi zice: <Unde ai fost?> <Am fost şi colo şi colo.> Şi [îşi spun] unu’ la altu’: <Mama lui…> – bine, o înjurătură mai… Zice: <Mama lui! Ăsta se plimba de colo până colo!> M-a pocnit un râs aşa, din ăla nervos. Au râs şi ei, am râs şi eu că <mă plimbam de colo până colo> pe front. Şi mi-au dat drumul, nu mi-au făcut nimic, adică nu m-au bătut. Nu m-au bătut, de ce să spun, însă cu hrana a fost prost. Şi la 12 iulie ne dădea drumul câte 10, 20, 30…[…] Ilegal am fost arestaţi, fără motiv, deci <administrative>, dar ne dădea drumul câte 20, câte 10. […]
L-am văzut acolo pe generalul Dimitriu, care a fost commandant, iniţial pe Frontul de Apus, câteva luni a fost… pe urmă, ne-a venit, tot la comanda diviziei, generalul Ion D. Popescu, am văzut mulţi ofiţeri, erau 300 sau 200 şi ceva de ofiţeri din <Sumanele Negre>. Erau la pavilionul central, la etajul 3, unde erau cei cărora nu li se dădea drumul deloc, erau închişi pe viaţă. Ăia nu plecau. Noi mai… ne dădeau voie, o dată pe săptămână, câte-o oră în curte, să mergem <în carusel> – aşa îi spuneam noi – cu mâinile la spate, înconjuram, aşa… A fost dramatic atunci! Mâncarea, nu vă spun, era execrabilă. Mâncarea… nu pot să spun, nu aveam decât 150 g de pâine şi aşa-zisa <ciorbă>, dar nu era ciorbă. Era şi foametea aceea din ´47, a concurat [şi ea] la problema asta a înfometării.”
[interviu de Remus Cîrstea, 2001]