„Bătaia merge la unii”
1954-1955: represiunea se mai îmblânzeşte pentru că Stalin murise, iar România îşi dorea să fie primită în ONU · octombrie 1956: izbucneşte revoluţia din Ungaria contra ocupaţiei sovietice şi regimului de tip bolşevic · revoluţia se încheie cu masacrul făcut de trupele sovietice (10-11 noiembrie) · guvernul de la Bucureşti adoptă noi măsuri represive pentru a preveni reacţiile „duşmanilor democraţiei populare”, din interior · organizaţiile anticomuniste devin mai active, în speranţa dărâmării regimului comunist · acţiunile lor sunt reprimate cu brutalitate, se fac mii de arestări, sunt reîncarceraţi opozanţi cunoscuţi care fuseseră eliberaţi cu puţin timp înainte.
Absolvent al Facultăţii de Medicină de la Cluj (1949), dr. Gheorghe Cornea lucra la Universitatea de Medicină şi Farmacie de la Târgu Mureş atunci când a fost arestat. Motivul era acela că se alăturase unei organizaţii anticomuniste – formată în 1951 de ofiţeri – care acum, cu ocazia revoluţiei din Ungaria, devenise şi mai activă, pe întreaga Vale a Mureşului.
„Au fost arestaţi [atunci] mai mult de 1.000 de oameni, din toate stările sociale, intelectuali, muncitori, ţărani, diferite profesiuni, ofiţeri, avocaţi, ingineri, medici, învăţători, ţărani, muncitori. Interesant este că făceau parte şi patru maghiari din grup. […] După întâlnirea cu generalul Vlădescu, am luat legătura cu maiorul Firulescu şi i-am propus ca împreună să mergem la Cluj unde comandantul Regiunii a III-a militare îi fusese coleg de şcoală militară şi de prizonierat. Nu am apucat să mai ajungem la Cluj, că au început arestările.
Dumneavoastră de unde ştiaţi despre evenimentele din Ungaria?
În clinica chirurgicală din Târgu Mureş, cu limba de predare maghiară, eram doi români. Şi ceilalţi, absolut toţi medicii, erau maghiari. Şi toţi stăteau lângă un radio care transmitea permanent din Budapesta evoluţia mişcării din Ungaria şi de la aceştia am luat cunoştinţă. […]
Cum s-a desfăşurat ancheta, cât a durat?
Din noiembrie, din 2 noiembrie a început ancheta, când au fost primele arestări şi până în mai; 2 noiembrie 1956 până în mai 1957 când a avut loc procesul, la Sibiu. […]
Şi ce acuzaţie vi s-a adus acolo?
Că am făcut parte din organizaţie contrarevoluţionară cu scopul dărâmării regimului comunist din România, <crimă de uneltire>…
Aţi avut avocat, apărător?
Am avut apărător. […] A fost un fel de bătaie de joc pledoaria lui. De altfel, mi s-a permis într-o şedinţă să îl cunosc şi să mă cunoască, dar numai atât, în niciun caz nu a venit cu nimic pentru apărarea mea, deşi clinica din care am făcut parte a făcut un memoriu despre comportamentul meu moral şi profesional, însă nu s-a ţinut cont. […]
Ce condamnare aţi primit?
18 ani muncă silnică. […] A fost generalul Vlădescu care a luat 25 de ani, generalul Bratu care a luat 25 de ani, maiorul Popescu – care era directorul economic al Spitalului Militar din Târgu Mureş – a luat 20 de ani, maiorul Firulescu a luat 18 ani, eu am luat 18 ani, şi pe urmă o mulţime cu 15 ani. […]
Dar acum, în urma evenimentelor din Ungaria, înţeleg că grupul începuse să se agite şi plănuia chiar…
… acţiune armată. […]
La anchetă, înaintea procesului, aţi fost bătuţi pentru a fi convinşi să declaraţi cele dorite de organele de Securitate?
Vedeţi, bătaia merge la unii. De exemplu, ca să fiu impresionat, când m-am dus spre WC mi-au lăsat o uşă deschisă [într-o cameră de anchetă], ca să îl văd pe unul bătut, era o masă informă, acolo jos, pe podea. În mine nu au dat nicio palmă. Însă, foarte bine gândit şi foarte bine studiat psihicul omului… De exemplu, pentru mine ar fi fost o favoare să mă bată. […]
Ancheta este condusă foarte interesant, adică de la început mi-am dat seama că aceştia sunt nişte mari profesionişti, anchetatorii, adică ne-au studiat de mai înainte şi au ştiut pe fiecare ce-l doare mai rău şi mai rău şi mai rău, şi au aplicat. Ştiau că eu am ajuns foarte greu la situaţia profesională în care am ajuns şi ştiau că dau orice pentru profesiune. Şi, de la început, anchetatorul mi-a spus: <Fii atent, să spui absolut tot ce ştii>, bineînţeles cu menţiunea că <numai aşa scapi, noi nu vrem să vă băgăm în puşcărie, dumneavoastră sunteţi, totuşi, oameni formaţi de noi, nu vrem să vă distrugem, dar vrem să ştim ce s-a întâmplat>. Cei naivi au căzut şi au venit şi au spus treaba aceasta, eu mi-am dat seama din spusele anchetatorului, mai ales că el era singurul român, restul toţi erau anchetatori maghiari sau evrei. Am avut norocul că am avut anchetator român şi care m-a sfătuit de la început… <Vrei să te stâlcim în bătaie?> Şi mi l-a şi arătat pe unul, l-a adus să-l văd cum arată, un monstru… […]
Mi-a pus nişte întrebări şi am spus: <Nu ştiu, domnule, nu ştiu, nu cunosc, nu ştiu…> […] < Nu se poate să nu ştii. Ia du-te tu şi te gândeşte>, zice. Şi atunci m-a lăsat vreo trei zile să mă gândesc. Eu fierbeam, fierbeam că rămân bolnavii neoperaţi şi chestii profesionale, dar totuşi, m-am gândit mai întâi să nu bag pe nimeni, pentru că ei [mă întrebau mereu] <Cu cine ai mai discutat probleme duşmănoase?> Şi, indiferent ce mi se întâmplă – mă bat, mă stâlcesc, mă omoară – să nu bag pe nimeni [printre acuzaţi], lucru pe care l-am făcut. Şi am început să recunosc una, alta… Sub nici o formă nu am recunoscut anumite chestiuni, anumite probleme pe care le vroiau ei!”
[interviu de Mariana Conovici, 1998]
