„Să ştii că nu mi-e ruşine de ce-am făcut!”
Anii ’80: Securitatea îşi intensifică eforturile pentru rezolvarea cazurilor de ostilitate faţă de regimul comunist al lui Ceauşescu • totuşi, are grijă să o facă în aşa fel încât să dezmintă acuzaţiile venite din Occident că în România mai există deţinuţi politic • arestaţilor, disidenţi sau opozanţi ai regimului, li se intentează false procese de drept comun • în sediul Securităţii din Calea Rahovei, camerele de detenţie şi cele de anchetă sunt supraaglomerate • brutalitatea alternează cu bunăvoinţa, rezultatul trebuind să fie o declaraţie redactată de anchetator şi semnată de anchtat, în care i se imputau acestuia fapte imaginare, adesea ridicole.
Petre Mihai Băcanu, absolvent al Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1964), era un cunoscut ziarist care lucra la cotidianul România Liberă. În 1988 a constituit gruparea „Alianţa Naţională R pentru restructurare, reconstrucţie şi redeşteptare” a cărei principală activitate, ostilă regimului, era tipărirea unei publicaţii ilegale intitulată România. Îndată după răspândirea primului exemplar, a fost arestat (împreună cu ziariştii Anton Uncu şi Mihai Creangă, informaticianul Ştefan Niculescu, linotipistul Alexandru Chivoiu şi Elena Gheorghe), în ziua de 24 ianuarie 1989. Condamnat la şase ani şi jumătate de închisoare, avea să fie eliberat de la Securitatea din Calea Rahovei în 22 decembrie 1989, imediat după fuga soţilor Ceauşescu.
„Pentru mine, scânteia a fost Ana Blandiana”
„Simţeam apăsarea Secţiei de presă tot mai puternică, nu ne mai găseam rostul, nu mai ştiam ce trebuie să scriem şi ce nu trebuie să scriem. […] Am aflat ce i s-a întâmplat Anei Blandiana – pentru mine, scânteia a fost Ana Blandiana. Ea mai venea pe la noi pe la redacţie, mai intra aşa, din când în când, avea o prietenă, pe Tia Şerbănescu şi dacă eram acolo mai schimbam şi eu câteva vorbe cu Blandiana. Şi mi-am zis în felul următor: dom’le, dacă o femeie, o poetă suavă şi delicată cum este Blandiana a avut curajul să înfrunte un monstru, noi, bărbaţii suntem nişte cârpe! […] Şi am zis: dom’le, trebuie să facem ceva! […] Ei, ca să acţionezi, m-am gândit că e nevoie de o publicaţie şi am zis: hai s-o facem profesionist, s-o tipărim, să aibă un titlu, să aibă rubrici, să aibă tot ce-i trebuie unui mic ziar.
Şi am început să tatonez în redacţie. Anton Uncu a fost cel care [a acceptat]. […] Mihai Creangă, de asemenea, a fost de acord. Un tipograf… era maistru la linotip, Chivoiu. […] Chivoiu ce făcea? Lua un teanc de ziare care apăreau şi venea pe un culoar mai scurt spre redacţia noastră şi-mi aducea teancul de ziare în care băga printre file, pe acolo, o cutie de chibrituri care era plină cu litere de plumb. […] Când am terminat, am mai contactat un meşter pe care-l ştiam eu şi ne-a făcut o matriţă, o matriţă după modelul unei maşini americane de începutul tiparului, maşina Boston… ceva empiric, ceva manual, că nu puteam să băgăm motoare, că am făcut asta într-un apartament. O doamnă ne-a pus la dispoziţie apartamentul ei, Elena Gheorghe. […]
Turnătorul nostru a fost un doctor de la Piteşti căruia îi făcusem numai bine. Dar n-am ţinut cont de o informaţie utilă: făcuse închisoare pentru [provocare de] avorturi şi fusese racolat în închisoare şi devenise informatorul Securităţii.”
„Tot ce aveam noi acolo încăpea într-o maşină”
„La un moment dat, Uncu mi-a spus că a fost urmărit de cineva, acasă. Când am plecat de acolo de unde lucram noi, a fost urmărit. Şi eu mi-am dat seama puţin, aşa, că suntem supravegheaţi. […] Şi atunci am hotărât să ne mutăm. Tot ce aveam noi acolo încăpea într-o maşină, adică nu era… am pus literele în punguliţe, am scris pe ele fiecare ce reprezintă. Greşeala este că n-am distrus cópiile şi au găsit şi tipografia care era la mine în maşină. […] Şi cred că şi-au dat seama că în noaptea aia e momentul să acţioneze. Şi pe la ora 1 noaptea m-am trezit, cioc-cioc în uşă. […] Apartament de bloc, vă daţi seama, mic, în Pajura sunt camera micuţe, făcute mai demult. Şi au pătruns… cred că au fost vreo 10-15 inşi în apartament. Băiatul dormea dus, l-au dat jos din pat – l-au dat jos, pur şi simplu!… […] Eu mai aveam ceva în buzunare şi ţiu minte că n-am fost în stare decât să scot din geacă manuscrisele pentru foaia a doua şi nişte cópii. Şi le-am băgat pe hol sub o casetuţă, casetuţă pe care, atunci când a făcut curat soţia mea, a găsit-o. Aşa şi-a dat ea seama, […] de fapt, pentru ce am fost [arestat]. Singurul lucru pe care am putut să-l spun soţiei când m-au luat, m-au arestat, când am ieşit pe uşă, i-am spus: <Să ştii că nu mi-e ruşine de ce am făcut!> Ea n-a priceput [pe moment]…”
„Opriţi-l pe Băcanu!”
„Securitatea avea o tehnică, a zis: <Ne oprim la ăştia arestaţi, nu mai facem arestări>, că după aceea era o notă proastă pentru ei şi era o dovadă că în România există rezistenţă, <uite, dom’le, dacă atâţia [sunt arestaţi]…>. Că ei spuneau aşa: <nişte zăpăciţi care… cazuri izolate care…> […] Şi-atunci au zis: <Ne limităm la ăştia…> Cred că de sus de undeva a venit ordinul: <Opriţi-l pe Băcanu!> […]
Anchetele au fost destul de dure. Ţin minte că după Revoluţie – cum a păstrat, nu ştiu – Uncu ne-a arătat o măsea pe care i-a scos-o anchetatorul. Vă daţi seama ce lovitură, dacă-ţi cad dinţii! Şi, de obicei, Securitatea avea bătăuşul lor, în perioada asta era torţionarul Babosu. […] Presiunile psihice erau şi ele grele; de exemplu, pe mine, în prima perioadă, m-au anchetat 72 de ore, 6 ore somn, iară anchetă 72 de ore… ei se schimbau. Metoda – să-ţi pună aceleaşi întrebări, să vadă unde există o diferenţă, unde te contrazici.”
„Scrii după dictare”
„Noi am avut un episod care şi acuma se mai macină: întâi am fost <spionii evreilor>, am fost <spionii americanilor>, ai nemţilor, aşa. Şi, în final, am ajuns şi spionii ruşilor. […]
Eu îmi aduc aminte că m-a vizitat corespondentul Izvestiei. Presa rusească [în timpul lui Gorbaciov] se schimbase, nu mai era… şi acest Volodin s-a întâlnit cu un coleg de la Agrar de la noi, care ştia ruseşte, la o recepţie nu ştiu unde. Şi l-a întrebat: <Dom’le, de unde iau şi eu nişte subiecte? Că nouă ne cer ăştia de la centru nişte subiecte mai citibile…> <Dom’le, la noi Petrică Băcanu are subiecte de-astea, aşa, mai…> <Faceţi-mi şi mie legătura cu el>. […] Culmea e că atunci când a venit Volodin la mine, eram ocupat să-mi predau rubricile, n-aveam timp de el. Şi i-am spus: <Dom’le, nu te supăra, dar îţi dau ceva scris, nişte cópii…>. Tot ce se bătea la noi [la maşină], se bătea în copie, tot ce se publica, <am nişte cópii după nişte chestii pe care le-am scris şi care cred că se potrivesc la ce vrei dumneata>. […]
Unul dintre noi, la anchetă, scapă chestia cu Volodin. S-a pornit un frecuş! Iar au început anchetele alea de 72 de ore, [despre] Volodin. Ne-au adus poze, să-l identificăm, să nu ştiu ce… Şi, la un moment dat, mă trezesc într-o noapte temnicerii şi [mă cheamă] la anchetă. Anchetatorul… mi-am dat seama că e ceva deosebit pentru că mă aştepta cu o cafea – deşi eu nu beau cafea – şi cu o hârtie velină în faţă şi cu un stilou cu cerneală neagră. Şi m-a luat uşor, cu <frate Petrică> – de unde înainte eram numai <bandit>! Zice: <Trebuie să facem o declaraţie cu chestia cu Volodin. Şi până dimineaţă avem timp>.
Şi am început să scriem, exact ce le-am spus eu, ce ştiau şi colegii. El făcea ce făcea şi o întorcea pe ce avea el nevoie, că asta e tehnica la Securitate, te întoarce după Codul Penal, după cum au ei nevoie şi scrii după dictare. Uneori nici nu te mai interesează, scrii ce vor ei. De data asta, am pus stiloul pe masă: <Eu nu scriu aberaţiile astea! Că nu-s adevărate!… am făcut ce-am făcut, ne luăm pedeapsa pentru ce-am făcut, dar să ne puneţi nouă în cârcă că eram spionii ruşilor, că noi nu ştim nici ruseşte, n-avem nicio legătură şi…eu am şi o repulsie faţă de perioada asta [de] sub cizma rusească>. Iar devenea mieluşel, se lumina de ziuă, el era presat. Şi atunci mi-am zis: <Dom’le, ia să-i întind eu o cursă ăstuia>. Zic: <Bine, dom’le, scriu ce vreţi voi. Ne-a promis Volodin că ne dă o rotativă>. A început să se frece pe mâini, cică: <Foarte bine, gata!>, a formulat-o el, mai ditai ca mine şi s-a încheiat, a dat mâna cu mine… […] Cred că la Ceauşescu a ajuns declaraţia asta, a fost găsită la [sediul] C.C. la un moment dat, dar cred că au văzut-o şi ăia de la Secţia de presă şi au zis: <Dom’le, asta e prea gogonată! Voi ştiţi cum arată o rotativă? Are 300 de tone! E imposibil!> […]
Şi m-a luat în primire bătăuşul lor după asta, după patru-cinci zile, Pârvulescu… şi după aia m-a scos la anchetă anchetatorul meu, Burloi. Şi aveam un ochi umflat, tumefiat. Şi zice: <Ce-ai făcut, frate Petrică, acolo, jos?> – ca şi cum acolo era altă instituţie, ei n-aveau legătură cu asta! – <de ai ajuns în halul ăsta?> Şi pe urmă s-a uitat în ochii mei şi cu arătătorul spre mine, zice: <Dacă mai faci o singură chestie ca asta, nu mai ieşi viu de aici!> Deci, mi-am dat seama că o luaseră pe cocoaşă greu de tot în privinţa asta. Pentru că, ulterior, când mai aduceam eu vorba de Volodin, ăsta zicea: <Nu! Nimic despre Volodin!>”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2015]
