„24 august 1944: La Odăile germanii ne-au atacat în uniformă românească.”
La 23 August 1944, în jurul Bucureștiului se găseau dislocate numeroase trupe germane, unele aflate în obiective importane, cum ar fi aeroporturile Băneasa și Otopeni. Imediat după citirea la Radio de către regele Mihai a Proclamației către Țară, Eșalonul Statului Major al Aerului aflat în Capitală a ordonat tuturor unităților de aviație și de artilerie antiaeriană să deschidă focul asupra trupelor germane pentru a le dezarma. Grupul de baterii grele antiaeriană (A.A.) aflat în satul Odăile lângă Otopeni a primit ordinul să blocheze trupele germane aflate pe aeroportul Otopeni. În același timp, pentru a suplini lipsa de artilerie de câmp s-a ordonat folosirea grupului de bateriei A.A. pentru sprijinirea operațiunile terestre. Prin focul pe care l-au executat, bateriile de la Odăile au împiedicat deplasarea trupelor germane spre București. În același timp au raportat Statului Major al Aerului din București mișcările trupelor germane, ajutoarele pe care acestea le-au primit pe calea aerului la Otopeni. Atacat de mai multe ori de trupe terestre germane, grupul de baterii grele de la Odăile a rezistat și a îndeplinit ordinele pe care le-a primit de la Eșalonul Statului Major al Aerului din București. În aceste zile de luptă, la comanda grupului de baterii de artilerie grea antiaeriană s-a aflat căpitanul Ion Epurean.
« La 23 August 1944, mă aflam în zona satului Odăile-Otopeni la nord de Bucureşti. În seara zilei de 23 August am aflat de la Radio de comunicatul transmis de regele Mihai. Am luat imediat legătura cu eşaloanele superioare din Bucureşti, de la Comandamentul Militar al Capitalei şi al Artileriei Antiaeriene. Am primit ordinul de a lua toate măsurile [de apărare]. În ziua de 24 august 1944, am trimis agenţi pe şoseaua Ploieşti-Bucureşti. Aceștia m-au informat că pe şosea se aflau o mulţime de maşini germane cu ostaşi înarmați cu armament automat, mitraliere, tunuri uşoare şi tunuri grele. În acelaşi timp, am fost informat că la poarta Regimentului Pionieri de Gardă de pe şoseaua Bucureşti-Ploieşti, în apropierea bateriei mele, se găsea o santinelă germană. Am tras concluzia că, în timpul nopţii, armata germană a ocupat şi dezarmat pe militarii din cazarma Regimentului Pionieri de Gardă. În același timp, au fost reținuți civili pentru ca aceştia să nu poată ajunge în Bucureşti şi să informeze Comandamentul Militar despre acţiunile trupelor nemţeşti. Cum comunicaţiile cu Bucureștiul fuseseră întrerupte nu am putut informa eșalonul superior de situația reală. Prin colonelul Ştefănescu “Şarpe” din aviaţie, am transmis Comandamentului Militar al Capitalei situația reală a trupelor germane din zona Băneasa-Otopeni: că în noaptea 23/24 august trupele germane aduse din regiunea Ploieşti au ocupat şoseaua Ploieşti-Bucureşti. În urma acestor informaţii primite, Comandamentul Militar al Capitalei a trimis doi ofiţeri români însoţiți de generalul german Gerstenberg să verifice care este situaţia în zona Băneasa-Pădurea Băneasa-Otopeni. În momentul în care aceștia au ajuns în Pădurea Băneasa, o patrulă germană a arestat pe cei doi ofiţeri români care au fost încarceraţi în cazarma Regiment Pionieri de Gardă. Tot în pădurea Băneasa se afla Centrul de Informare şi Alarmare Aeriană din Sud-Estul Europei, dotat cu personal şi material german. Aceștia au informat comandamentul german că la marginea de nord a pădurii Băneasa, lângă satul Odăile, se află amplasată o baterie de artilerie antiaeriană grea Krupp – bateria pe care o comandam eu. Pentru a se verifica poziţia reală a bateriei, nemții au trimis o patrulă. În cadrul acestei patrule s-a oferit voluntar şi un prizonier iugoslav, care îndeplinea funcţia de electrician la unul din proiectoarele din dotarea unităţilor germane. În momentul în care patrula a ajuns la marginea de nord a satului Odăile, la circa o sută de metri de tunurile bateriei, prizonierul iugoslav a fugit şi a sărit într-unul dintre amplasamente în care mă aflam chiar eu. Mi-a spus în limba germană că el este iugoslav şi că vine din pădure. Cu ajutorul unui sergent originar din Banat, care cunoştea foarte bine limba sârbă, ne-a comunicat că dimineaţa un general burtos a adunat toată trupa şi le-a spus că trebuie să pedepsească Armata Română care i-a trădat. Apoi a ordonat ca patrula din care făcea parte el să vină să verifice dacă bateria mai este ocupată de personal român. Imediat am luat măsuri de apărare pe timpul nopţii. Am încredinţat tuturor tunurilor sectoare de tragere şi am repartizat fiecărui militar o zonă de acţiune. Într-adevăr, în timpul nopţii de 24/25 august, trupe germane din Pădurea Băneasa au încercat în trei rânduri să dezarmeze bateria. Au deschis focul cu tunuri uşoare de artilerie, cu tunuri grele, cu mitraliere şi cu puşti. A doua zi, adică pe 25 august, bateria a fost mitraliată şi bombardată de avioane germane Stukas şi Messerschmitt care decolau de pe aeroportul Otopeni. În urma acestor atacuri am avut ostaşi răniţi, au fost distruse o parte din depozitele de muniţii şi ceea ce era mai important – o bombă a distrus cazanul în care pregăteam mâncarea pentru ostaşi. În după amiaza zilei de 25 august, am observat din direcţia sud-vest zburând un avion german gigant cu şase motoare, însoţit de avioane germane de transport Yunkers 52. Nu am putut să deschidem focul cu tunurile asupra acestor avioane, deoarece zburau la mică înălţime. Aceste avioane au aterizat pe Aeroportul Otopeni. Zorii zilei de 26 august 1944: la ora 6 am fost informat telefonic de către un sergent din centura de apărare exterioară a bateriei că suntem încercuiţi și atacaţi de trupe germane. Luând luneta ca să mă conving de această informaţie, am observat un numeros personal îmbrăcat în uniforme româneşti kaki. Eram nedumerit de ce sergentul îmi comunicase că suntem atacaţi de trupe germane, din moment ce purtau uniforme româneşti. Şi în momentul în care am vrut să-i cer relaţii suplimentare, am auzit în telefon un pocnet: unul dintre germani cu o grenadă zdrobise capul sergentului. Atunci am pus mâna pe megafonul pe care-l aveam la dispoziţie şi-am început să strig trupelor care înaintau cu o viteză fulgerătoare, care îi omorau pe soldații români adăpostiți în şanţurile şi-n gropile de apărare a bateriei. Unul din aceşti ostaşi îmbrăcaţi în uniforme româneşti se opreşte și îmi spune: “Hauptman Haze, schnell heraus!” În acest moment am înţeles situaţia: erau soldați germani îmbrăcaţi în uniforma kaki românească. “…Căpitane Iepuran, imediat afară!” Am rămas pur şi simplu împietrit, deoarece îmi pronunţase în nemţeşte şi numele, de la “Iepuran”, “iepure”, în nemţeşte “haze”! El a apus: “Hauptman Haze, schnell heraus!” Mi-am revenit repede! Am pus mâna pe arma unui caporal care zăcea mort, lovit în frunte de un glonţ tras cu o puşcă cu lunetă de către unul din atacatorii germani. M-am urcat pe acoperişul aparatului central şi din primul glonţ al puştii am omorât pe neamțul care mă somase să mă predau. Precizez că în spatele acestui detaşament german care era gata să captureze cele opt tunuri ale bateriei, se aflau, ascunși în porumb, miliatari care știau să folosescă tunurile antiaeriene. În timp ce eu eram preocupat cu anihilarea unor ostaşi germani care trăgeau cu o mitralieră la marginea porumbului, unul dintre atacatori s-a strecurat prin şanţurile de comunicaţie şi a ajuns în dreapta mea, la cinci metri și a ridicat pistolul automat pentu a mă secera. Mai iute decât neamțul, a fost un sublocotenent care a tras primul, doborându-l pe atacator. Am observat că de la baraca în care locuiam eu, la marginea bateriei, se trăgea cu o puşcă mitralieră instalată chiar pe fereastra barăcii. Am hotărât să mă duc la tunul 4, așa că am trecut prin focul de gloanţe de mitralieră, de puşti, de tunuri uşoare cu care trăgeau nemţii asupra noastră din porumb. La tunul 4 sergentul murise, ajutorul lui murise, ceilalţi ostaşi stăteau împietriţi în amplasament. M-am urcat pe tun, am încărcat tunul şi am tras în baracă, omorându-i pe cei doi nemți care trăgeau cu puşca mitralieră. În acest moment, toți ostaşii bateriei au deschis focul cu cele opt tunuri şi au executat un baraj de apărare. Această tragere a durat circa 1 ½ oră, după care focul a încetat. Aspectul bateriei era sinistru: cadavre presărate printre tunuri, răniţi care gemeau şi implorau ajutor, tunuri distruse, armament, muniţie, case distruse, ruinate, incendiate… Informaţiile culese de la singurii supravieţuitori ai detaşamentului germani mi-au confirmat realitatea crudă şi dureroasă. Ce se întâmplase?! În avioanele care sosiseră pe aeroportu Otopeni în seara zilei de 25 august, se găsea acest detaşament special de infanterişti germani aduşi din Albania. În timpul nopţii, acest detaşament însoţit de personal german de pe aeroportul Otopeni a mers la Regimentul Pionieri de Gardă, la magazia de îmbrăcăminte, și au îmbrăcat peste uniformele lor nemţeşti uniformele româneşti. Întrebându-i pe aceşti prizonieri de ce au acceptat să îmbrace uniforma românească, mi-au răspuns că aşa au primit ordin de la comandanţii lor. În momentul când s-au predat, mi-au spus în limba germană: “Cunoaştem prevederile Convenţiei de la Haga în ceea ce priveşte tratamentul prizonierilor pe câmpul de luptă, în sensul că ni se asigură viaţa. Ca atare, ştim că am scăpat!” Şi i-am întrebat: “De unde ştiţi acest lucru?” “De la comandanții noştri”. “Dar şefii voştri nu v-au spus că tot prin Convenţia de la Haga se interzice beligeranţilor pe câmpul de luptă să folosească uniforma adversarului?!” Mi-au răspuns: “Noi nu cunoaştem. Acestea au fost ordinele primite şi noi le-am executat.” I-am arestat și i-am predat eșalonului superior. »
[Interviu realizat de Eleonora Cofas – Muzeul de Istorie București, 1979]
