„24 august 1944:La Băneasa am primit în ajutor o grupă de aruncătoare… cu șase proiectile”
După primele momente de derută, în noaptea de 23 / 24 August 1944 Comandamentul German a trecut la constituirea unor centre de rezistentă în interorul Bucureștuiului și la organizarea în partea de nord a orașului a unor grupuri militare care aveau misiunea de a forța intrarea în Capitală. Una din zonele unde Comandamentul German a concentrat numeroase forțe terestre a fost Băneasa, zonă strategică unde nemții aveau instalații de transmisiuni și comunicații și românii aveau postul de radio – emisie. Deoarece pe la podul Băneasa se putea patrunde ușor în București, forțele germane concentrate în nordul orașului au primit misiunea să forțeze apărarea românilor și să deschidă drum spre centrul orașului. Oprirea trupelor germane în această zonă fost încredințată Regimentului 115 Infanterie ușoară, întărit de elevii Școlii Militare de Subofițeri Jandarmi Drăgășani. La luptele de la Băneasa a luat parte și locotenentul Tudor Luchian – ofițer instructor.
„Fiecare elev al Școlii de jandarmi avea o armă veche – Mannlicher. Nu aveam căşti, nu aveam măşti, nu aveam susţinere cu armament automat de infanterie. Fiecare comandant de grupă avea pistol mitralieră. Da’ puşcă mitralieră nu aveam şi din punctul ăsta de vedere eram foarte slab echipaţi. Sâmbătă noaptea, 26 august, eu personal m-am dus la comandantul detaşamentului şi i-am spus: “Domnule, pe timpul nopţii ne trebuie întăriri, trebuia făcut ceva pentru încrederea morală a elevilor. Că elevii noştri sunt descurajați prin faptul că toate luptele din cursul zilei nu au dat rezultate. Iar pe timpul nopţii va fi foarte greu”. Mi-a spus că a raportat, că se ştie treaba asta. Atunci eu, printr-un act de indisciplină, am lăsat comanda plutonului altui sublocotenent şi m-am dus la vila mareşal Antonescu deoarece ştiam că în subsol se află Comandamentul Sectorului Nord de Apărare a Bucureştiului. Şi am găsit acolo pe generalul Constantin Constantin. I-am raportat care este situaţia, care este moralul elevilor noştri şi că dacă nu ni aduc întăriri în sector, care să inspire încredere soldaţilor, pe timpul nopţii nemții vor trece prin noi şi nu se opresc decât la Ciorogîrla. Şi generalul Constantin s-a cam supărat de îndrăzneala mea şi a spus: “De ce v-am trimis acolo?” “Domnule general, ne-aţi trimis să facem o treabă. Dar n-avem cu ce o face. Noi vrem s-o facem, dar n-avem cu ce o face!” Până la urmă, omeneşte şi incredibil că un general ar putea să stea de vorbă în termenii aceştia cu un locotenent, mi-a spus că nu are la dispoziţie nici un fel de armament, că artileria care se găsea în Centrul de instrucţie al artileriei de la Mihai Bravu deja a fost repartizată nu mai ştiu în ce sectoare şi în momentul acela Comandamentul Militar al Capitalei nu are nici un tun disponibil. Dar are la dispoziţie o grupă de aruncătoare Brandt de 60 mm sub comanda unui sergent major. Dar…. a existat un dar… fiecare piesă are la dispoziție doar șase proiectile. Atunci i-am raportat generalului: “Domnule general, daţi-mi-le acestea!” “Şi eu cu ce rămân? Cu bastonul?” “Nu! Rămâneţi aici unde sunteţi. Dacă nemţii încearcă ceva, dvs. nu vă veţi putea apăra cu aceşti ostaşi. Dar această grupă de aruncătoare adusă în sectorul nostru va remonta moralul elevilor şi nemţii nu vor trece peste noi!” “Bine, ia-ţi grupa!” A dat ordin. A venit sergentul major care a mers cu mine. Am amplasat aruncătoarele în sectorul companiei noastre. Am chemat de la fiecare pluton câte un elev ca să ajute la amplasarea aruncătoarelor. Am făcut asta pentru că am știut precis că elevul întors la plutonul său va spune că avem aruncătoare în spate. Şi asta va remonta extraordinar moralul elevilor. Și aşa a şi fost! Mai mult! Am dat ordin sergentului major să tragă câte o lovitură la întâmplare spre linia pădurii unde se aflau nemții. Am dat acest ordin în scopul dublu: pe de-o parte, elevii noştri să se convingă că există în sector armament greu, iar pe de altă parte, inamicul să fie avertizat că dacă mişcă în cursul nopţii îl aşteaptăm cu armament greu. Deci, să-l descurajez şi pe inamic. În cursul nopţii s-a prezentat ofiţerul cu aprovizionarea şi ne-a adus de mâncare şi apă. În cursul zilei de duminică 27 august, nemţii au încercat de vreo două ori să contraatace. La la un moment dat ne-a bombardat poziţia cu aruncătoare grele de 80 mm. În cursul zilei de luni, 28 august, am primit în ajutor o grupă de mitraliere “Maxim român” – cine-i cătană veche ştie ce-nseamnă o mitralieră “Maxim român” … era un armament mare şi greu, cam cât mâneca de gros, pus pe un trepied cât o capră de tăiat lemne. La momentul când s-a fabricat, era un progres. Am încadrat aceste mitraliere cu elevi din plutonul meu. (…) Trebuie să spun că între linia noastră şi linia pădurii se aflau nişte clădiri, pe partea stângă a şoselei spre Ploieşti, aproape de pădure…. Staţia horticolă!…. Acolo am observat că la colţul gardului luceşte o cască. Şi cum încercam noi să ne mişcăm, de-acolo se trăgea imediat şi ne oprea orice mişcare. Atunci am luat o mitralieră, i-am pus pe cei doi servanţi ai mitralierei să-mi ţină banda de cartuşe. Eu am trecut [pe post de] trăgător, iar pe sublocotenent l-am pus cu un binoclu să-mi dirijez focul. Pentru că pe locul unde cădea snopul de mitralieră ieşea praf el să-mi spună: “Mai lungă! Mai scurtă! Mai la dreapta! Mai la stânga!” Am adus focul mitralierei pe colţul gardului de la Staţia horticolă. Când a spus: “Bun!” am blocat şi am descărcat toată banda. Din acel moment de la Staţiunea horticolă nu am mai primit nici un foc. Luni dimineaţă am primit ordin să reluăm atacul. Dar, în cele două zile de luptă, rândurile noastre se subţiaseră tare, fiecare plutoan avea acum cam jumătate din efectiv. Așa că între Compania noastră I şi Compania a V-a s-a adus o companie de recruţi de la Regimentul 6 Mihai Viteazul. Misiunea era ca să meargă cu noi la atac până la intrarea în pădure, după care Școala [de Jandarmi] se va opri şi compania de recruți se va duce mai departe. La o anumită oră a început o tragere de artilerie pe pădurea Băneasa. Bineînţeles că am fost foarte bucuroşi că ne susţin…Şi în jurul orei 10.00 am reluat atacul. Şi când am ajuns până la vreo două sute – trei sute de metri de pădurea Băneasa am auzit zgomot de motoare de avioane. Am rămas surprinşi. Iniţial am crezut că ne vine în ajutor şi aviaţia, dar imediat, în câteva minute, ne-am dat seama că veneau în formaţie avioane de bombardament americane. Şi imediat a început bombardamentul de aviaţie. Misiunea lor: să bombardeze pădurea Băneasa. Noi n-am fost avizaţi. Dacă nemţii s-ar fi retras, noi am fi ajuns în marginea pădurii și bombele ar fi căzut pe noi. Cum noi ajunsesem la vreo două sute de metri de pădure, au fost bombe care au atins Compania a 5-a, au avut răniţi. A fost un val, a venit al doilea val, a venit al treilea val. Noi ziceam: “Trebuie să se sfârşească! N-o să fie la nesfârşit.” După al treilea val aviația americană n-a mai venit. Noi am reluat atacul, n-am mai întâmpinat nici o opoziţie. Şi am putut ocupa pădurea unde am găsit: copaci sfârtecaţi, chesoane amestecate cu oameni, bucătărie de campanie…. tot ce aveau trupele germane. Adăposturile din pădure erau făcute praf şi amestecate unele cu altele. Nu am găsit nici un neamț viu. Am primit ordin să ne retragem în sat. Marți, 29 august 1944, am primit ordin să ne retragem în cantonament. În plutonul meu, din 36 elevi cu care pornisem la atac sâmbătă, la sfârșitul luptelor rămăseseră doar 14 elevi”.
[Interviu realizat de Virginia Călin, 1995]
