Jilava
1949-1964: Jilava este „depozit de deţinuţi” al Securităţii • aici se depun şi „recalcitranţii” şi „fanaticii” împotriva regimului • aici se formează gardienii noi, instrumentele sistemului represiv comunist • aici se fac sălbaticele „demascări”, în acelaşi timp cu reeducarea de la închisorile Piteşti şi Gherla • în cadrul „demascării”, deţinutul trebuie să-şi dovedească, sub tortură, ataşamentul faţă de noul regim, să-şi defăimeze familia, prietenii, colaboratorii, să-şi renege credinţele şi să-i tortureze la rândul său pe alţi deţinuţi • demascarea se face după model sovietic, cu dublul scop de a teroriza şi de a forma „omul nou” • cei vizaţi sunt maltrataţi barbar, cu capetele acoperite cu saci ca să nu îşi poată vedea torţionarii.
Scriitorul Cicerone Ioniţoiu este poate cel mai cunoscut istoric al regimului concentraţionar din România, regim pe care l-a cunoscut în mod direct. A fost arestat în mai multe rânduri, pe când era student la Facultatea de Litere şi mai târziu. A fost condamnat la ani grei de puşcărie, în două procese (1950 şi 1962), în principal pentru „vina” de a fi făcut parte din conducerea Tineretului Universitar al Partidului Naţional Ţărănesc. Inevitabil, a cunoscut şi închisoarea Jilava despre care a povestit cu mulţi ani în urmă realizatorului Gabriela Nani Nicolescu.
„Nu au putut să-mi găsească o vină”
„Domnule Ioniţoiu, când aţi făcut ultima dată puşcărie?
Ultima dată am făcut iarăşi una nefăcută: am desfiinţat reeducarea de la Jilava.
Cum aţi reuşit?
Era o înscenare în care am fost inclus, la proces. Au venit martori la proces care nu m-au recunoscut, au arătat pe alţii în loc să mă arate pe mine. Şi s-a casat prima sentinţă, dar nu mi-au dat drumul, s-a casat prin achitare… S-a înscenat al doilea proces.
De ce eraţi închis atunci?
Niciodată nu au putut să-mi găsească o vină, de asta vreau să spun, pentru că atunci când am făcut scandalul cu reeducarea şi a venit ofiţerul care m-a anchetat, zice: <Nu aveam ce să facem, trebuia să stai la închisoare, nu puteam să te lăsăm afară>. <Bine, domnule, dar ce-ai avut cu familia?> […] Asta s-a întâmplat, ultima închisoare s-a întâmplat în 1961, pe 8 mai.
Eu nu ştiam ce se întâmplă, de această reeducare nu ştiam. Venisem de la Uranus în celulă la Jilava. Şi la Jilava mai scotea pe unul pe altul şi la un moment dat am văzut că se insista… întreba pe fiecare ce are de gând, ce ar face dacă s-ar duce afară. Şi veneau oamenii bucuroşi [înapoi în celulă], au început doi dintre ei să bată cu pumnul în uşă şi să se ducă la ofiţerul politic – erau Paul Dimitriu şi profesorul Vasile Netea. Veneau de-acolo din ce în ce mai bucuroşi şi spuneau: <Ce mai, mâncăm şi rahat, numai să ieşim din puşcărie!>”
„Procesul de conştiinţă”
„Ei, după aceea ne-am mai despărţit din celulele alea şi pe urmă ne-am dus pe secţii, într-o celulă unde am dat peste vreo 20-22 de inşi. […] Asta era în aprilie 1963. […] Dar ce am găsit în această celulă? Teancuri de cărţi pe masă, ziare – nu văzusem de ani de zile! Şi aducea în fiecare zi, miliţianul venea şi aducea ziarul, ca poştaşul. Şi când întârzia, băteam în uşă: <De ce nu ne-aţi adus ziarul?> Era aşa, o bunăvoinţă, faţă de deţinuţii politici. Şi am stat până în luna august în această situaţie şi în luna august m-am pomenit că m-a strigat pe mine şi pe un prieten, ne-au luat de aici de unde erau celulele răcoroase şi ne-au dus în fundul Jilavei, unde pe vremuri era secţia femei şi camera 0, unde erau condamnaţii la moarte. Când se deschide poarta acolo, am văzut vreo 15-16 inşi, se plimbau, dezbrăcaţi până la brâu, făceau plajă, discutau. Am rămas aşa… Cineva mi-a făcut semn [să tac din gură] – era Nicolae Penescu – mi-a pus degetul la gură. Mi-am dat seama că e ceva necurat din capul locului. […]
După amiaza m-au luat, m-au îmbrăcat în haine vărgate, totul nou, nu mai aveam noi voie să spălăm noi rufele, le puneam deoparte şi le [spălau ei]… Baie, de unde înainte făceam o dată pe lună, aici puteai să faci şi zilnic, cereai plutonierului şi gata, ne lua şi ne ducea. Erau unele condiţii, într-adevăr mâncarea ceva mai bună şi medicamente, veneau şi îţi dădeau şi medicamente. Mai luau pe unii şi îi duceau şi la spital, la Văcăreşti, pentru dantură, să-i aranjeze. Bun, cărţi, ziare… Şi, la un moment dat, îmi spun de acolo ceilalţi: <Domnule, aici trebuie fiecare să-şi facă procesul de conştiinţă>, aşa se numea. Adică să scrie tot ce ştie despre el, despre rude, despre prieteni, cu cuvântul de onoare al domnului colonel politic că nimeni nu va avea de suferit. <Vor numai să ieşim curaţi de aici, să lăsăm tot balastul cu care am intrat în închisoare> – ăsta era cuvântul de ordine.
Şi se omorau cu scrisul [declaraţiilor]. Au fost oameni care au scris 5-600 de pagini, Cernovodeanu, Negoiţescu a scris vreo 400. Era unul Vasile, cu Academia Comercială de la Craiova, care-i depăşise pe toţi, vreo 800.
Erau unii care nu au scris aceste declaraţii?
Da, au fost patru inşi […]: [Eu], Generalul Nicolae Dragomir, Emil Boşca Mălin, fost ziarist şi Livezeanu. Patru inşi care am refuzat, nu am scris un rând!
Aţi refuzat marea spovedanie! Care au fost consecinţele?
Consecinţele au fost… după ce prima dată m-au chemat, la vreo trei săptămâni după ce am ajuns, colonelul, foarte amabil, [m-a chemat] să-mi spună: <Ai văzut că se mai poate trăi în puşcărie şi altfel?… Noi căutăm să vă redăm societăţii, nu mai contează condamnarea, poţi să fii condamnat şi pe viaţă şi-ţi dăm drumul mâine, poţi să fii condamnat cinci ani şi să stai toată viaţa. Contează sinceritatea şi dovada să o dai că vei fi un om care susţine ţara românească, regimul ăsta>. <Da, în primul rând toate sunt bune, dar spuneţi-mi şi mie de ce mă găsesc în puşcărie? La ce m-a condamnat?> […] Ei uitaţi, aici am reuşit… în procesul verbal de interogatoriu, întrebările şi aici răspunsul: <Nu recunosc nimic din învinuirile ce mi-au fost aduse… prin ordonanţa de punere sub învinuire contra mea, care mi-a fost prezentată pentru luare la cunoştinţă, astăzi 17 noiembrie 1962>. Şi dedesubt scrie: <Arestatul refuză să facă declaraţii în continuare> şi <trimitere la anchetă penală>. […]
Cum aţi reuşit până la urmă să desfiinţaţi această reeducare?
Colonelului i-am spus, atunci: <Domnule, spuneţi-mi de ce sunt eu arestat? Că nu ştiu nimic! Cum a fost posibil să-mi distrugeţi familia? Dacă aţi avut ceva cu mine, puneţi-mă la zid, nu familia să sufere!> [Colonelul a zis:] <Alţii care au fost, uite ce au spus> şi mi-a dat un teanc de ziare. <Ia şi citeşte>. Şi a plecat, m-a închis în cameră acolo şi am citit. Era vorba de [revista] Glasul Patriei în care erau declaraţii, se autobatjocoreau, o serie de fruntaşi politici. Am găsit Nichifor Crainic, Vojen, Petre Ghiaţă, unul Floran, Dumitrescu Borşa, Ionel Pop şi alţi ţărănişti şi legionari, extraordinar de mulţi!”
„Ori ieşi aşa cum vrem noi sau prin crematoriu!”
„După cinci luni de zile, în martie, mă cheamă din nou colonelul. <Ei, ce faci?… Te-ai lămurit?>, <Da, m-am lămurit>, <Şi?>, <Nu am nimic [de spus]>. <Cum? Nu ai nimic să-ţi reproşezi?>, <Nu am nimic să-mi reproşez>, <Eşti curat ca un cristal?> Zic: <Da, sunt curat ca un cristal şi aştept să-mi spuneţi dumneavoastră de ce am fost arestat!> <Uite ce e: de aici nu sunt decât două soluţii, ori ieşi aşa cum vrem noi sau prin crematoriu!>. […] Şi m-a dus la celulă.
A doua zi de dimineaţă vine plutonierul să dea cafeaua, pâinea, tot. […] A venit ofiţerul de serviciu. I-am zis: <Eu sunt în greva foamei, până nu vine procurorul militar să discut, până atunci nici nu mai am ce să discut>. […] La orele 12 era venit procurorul, deci la câteva ore, la şase-şapte ore. Procurorul a fost unul foarte amabil, s-a recomandat Aldea, mi-a spus că este procurorul militar al Capitalei şi a spus că a venit să mă asculte care e doleanţa. Şi i-am spus: <Domnule, dumneavoastră aici patronaţi o reeducare. Asta este o batjocură ce faceţi, vreţi să scoateţi din oamenii de aici nişte delatori, nişte informatori. Păi aşa îi reeducaţi şi îi daţi societăţii? Pentru că trebuie să spună totul despre toţi, cu promisiunea că cine e mai sincer pleacă mâine, cine nu, rămâne în crematoriu.> Şi domnul colonel mi-a spus că eu am soluţia, am posibilitatea să intru în crematoriu. […]
Rezultatul a fost că a doua zi s-a desfiinţat de-acolo, ne-au luat pe toţi şi ne-au mutat, ne-au mutat într-o singură celulă, toţi care eram, vreo 16 inşi. Probabil, fiecare a fost chemat şi întrebat de ce a acceptat ca să fac eu grevă acolo. În acelaşi timp, au adus şi anchetatorul care înscenase procesele, care le-a iscălit, aşa, l-au adus să spună că voi pleca…”
[Interviu de Gabriela Nani Nicolescu, 2001]
