Context
Partidul Național Țărănesc s-a format la 10 octombrie 1926, prin fuziunea Partidului Național Român din Transilvania (condus de Iuliu Maniu) cu Partidul Țărănesc din Vechiul Regat (prezidat de Ion Mihalache).
Partidul Liberal (denumire prezentă în epocă) a reprezentat o formațiune politică puternică, rămasă fără adversar, pe fundalul fragmentării ramurii conservatoare în mai multe partide care nu au reușit să pună probleme liberalilor sau chiar să intre în Parlament. Fostul sistem politic dinainte de Primul Razboi Mondial era unul bipartid, reprezentat de două partide mari, Conservator și Liberal, alături de partide-satelit mai mici, în jurul acestor doi poli mari. Acest sistem bipartid a guvernat succesiv prin intermediul Rotativei guvernamentale. Era o soluție care dădea țării o oarecare stabilitate: la fiecare patru ani, atât liberalii, cât și conservatorii își schimbau fotoliile guvernamentale. Astfel, inițiativele aveau continuitate și se potența premisa recuperării decalajelor şi modernizării accelerate a țării, în locul unui consum inutil de energie politică investită în rivalități și crize guvernamentale. Introducerea acestui sistem a oferit stabilitate într-o oarecare măsură, iar, la finalul Marelui Război, liberalii formau aproape singurul partid consolidat și puternic din Regat. Între timp, existau și partide mici, fără forță însă, astfel încât s-a pus problema unirii forțelor acestora. Prin urmare, ulterior Primului Război Mondial, se formează Partidul Național Țărănesc, prin fuziunea Partidului Național și Partidului Țărănesc, ca o alternativă pentru liberalii care dominau scena politică.
Jocuri politice
Partidul Ţărănesc fusese constituit în decembrie 1918 de un grup de învăţători, preoţi şi ţărani în frunte cu învăţătorul Ion Mihalache, din Topoloveni, judeţul Argeş. În timpul Primului Război Mondial, Ion Mihalache, ce avea să fie liderul Partidului Țărănesc, s-a înrolat voluntar și a observat pe front situația precară a țărănimii, situație prezentă însă și dinainte de război. Ulterior, Ion Mihalache, liderul partidului Țărănesc, a afirmat că formațiunea sa a luat naștere în tranșeele de la Mărășești, ceea ce nu era departe de adevăr. În cele câteva luni, cât a stat la Iași, ca ofiţer demobilizat, el a luat contact cu învăţătorii și ofiţerii în rezervă.
Au convenit asupra necesității formării unui partid ţărănesc. Mai târziu, Mihalache observă că soseau la partid cereri de adeziune și de la persoane și din alte domenii profesionale, deși preponderent cei care l-au sprijinit în fondarea partidului au fost învățători.
De celaltă parte, liderul Partidului Național, Iuliu Maniu, venea dintr-o familie nobiliară ardeleană și avea studii juridice aprofundate. Atât Iuliu Maniu, cât și Ion Mihalache, au avut ca principal obiectiv lupta împotriva supremației Partidului Liberal, reprezentat atunci de Ion. I. C. (Ionel) Brătianu.
Primele alegeri de după Primul Război Mondial au trimis partidul Partidul Național, al lui Iuliu Maniu, și Partidul Țărănesc, al lui Ion Mihalache, în Parlament, unde au format un bloc, care a susținut Guvernul Alexandru Vaida-Voevod. Negocierile în vederea fuziunii dintre PNR şi PNŢ au fost îndelungate, deşi în perioada 1919-1926 cele două partide s-au aflat aproape întotdeauna pe aceleaşi poziţii (boicotarea serbărilor Încoronării de la Alba-Iulia, din 15 octombrie 1922, nerecunoaşterea Constituţiei din 1923, ambele văzute ca manifestări de partid ale lui Ionel Bratianu şi PNL). În urma alegerilor din 1922, liberalii au obținut 222 din cele 372 de locuri în Camera Deputaților și 111 din cele 148 de locuri în Senat, lucru care le-a oferit o majoritate largă, care să le permită să se ocupe ulterior de problema Constituției. Intenția a fost blamată constant de Iuliu Maniu și Ion Mihalache, fiind considerată un instrument menit să favorizeze liberalii spre accederea la putere și să defavorizeze partidele mici.
Fuziunea politică
La 27 martie 1926, Brătianu a depus mandatul guvernului său, după încheierea celor patru ani de guvernare constiţutională. Cei mai îndreptăţiţi să solicite succesiunea la putere erau naţionalii şi ţărăniştii, dar Regele Ferdinand, sub influenţa lui Ion I.C, Brătianu, încredinţează formarea noii echipe guvernamentale lui generalului Averescu, şeful Partidului Poporului. Eşecul lui Maniu de a aduce partidul la putere va crea o situaţie de criză în sânul lui. Trei fruntaşi ardeleni (Octavian Goga, Ion Lupaş şi Ioan Lapedatu) părăsesc PNR şi se înscriu în partidul lui Averescu, fiind excluşi imediat de către Maniu din partid. Se profilau plecări masive spre Averescu, fapt incriminat de către Nicolae Iorga cu celebrul apelativ de „fripturişti”. Acelaşi Nicolae Iorga îi cere lui Maniu să demisioneze din fruntea partidului şi să-l lase pe el conducător.
Iuliu Maniu nu a refuzat, dar a cerut întrunirea „Comitetului celor 100”, un organism care practic nu mai exista de mult, dar care era înţesat de partizanii fruntaşului ardelean. În acelaşi timp, la iniţiativa „fratelui“ Vaida-Voevod, un grup de tineri ardeleni (Viorel Tilea, Adam Popa, Emil Pop, T. Mureșan) a lansat o „Chemare” în sprijinul lui Iuliu Maniu şi împotriva „Camarilei“ (Regina Maria, Barbu Ştirbey, Ionel Brătianu), pe care o considerau responsabilă de vicierea voinţei electoratului şi de aducere la putere a lui Averescu. „Chemarea“ s-a bucurat de un succes neobişnuit, obţinând mii de adeziuni şi confirmând încă o dată imensa popularitate de care se bucura Iuliu Maniu, mai cu seamă în Ardeal. Astfel a luat naştere gruparea „chemariştilor”, care va juca un rol important în Partidul Naţional-Ţărănesc.
După negocieri intense între partidele lui Maniu și Mihalache, pe data de 10 octombrie 1926 a avut loc fuziunea și apariția partidului Național Țărănesc. Ion Mihalache considera că prin fuziunea celor două partide „am realizat ceea ce prin propriile noastre forţe n-am putut sa facem“. Mai direct, Vaida-Voevod conchidea: „Ceea ce Majestatea Sa a dorit: partide mari şi omogene, iată, s-a împlinit. Ţara dispune de Partidul Liberal şi de partidul nostru”.
Mișcarea celor 100.000
La data de 24 noiembrie 1927, Ionel Brătianu moare, iar locul său în fruntea Guvernului şi a Partidului Liberal a fost luat de către fratele său, Vintilă. Numirea de catre Regenţă a lui Vintilă Brătianu în fruntea Guvernului a nemulţumit profund PNŢ, care a decis sa înceapă o campanie cetăţenească de răsturnare a Guvernului şi forţarea Regenţei „de a încredinţa puterea domnului Maniu, fără amânare”. PNŢ, şi datorită unei propagande foarte abile, se identifica cu aspiraţiile mulţimii care se săturase de dominaţia liberală.
În Ardeal, „chemariştii” reuşiseră să se organizeze în formaţiuni paramilitare, aşa-numitele „roate de flăcăi”. Mari adunări au avut loc pe 6 mai 1928, cea mai impresionantă fiind cea de la Alba-Iulia, unde s-au strâns peste 100.000 de oameni care au cerut plecarea imediată a Guvernului şi încredinţarea puterii în mâinile PNŢ şi a liderului său, Iuliu Maniu. Mișcările generate de Partidul Național Țărănesc au împiedicat în 1928 organizarea serbării a 10 ai de la Unirea Transilvaniei cu România, întrucât boicotul și protestele au dus la amânarea acestui eveniment cu un an. Vintilă Brătianu, dându-şi seama că situaţia e imposibilă, demisionează pe 3 noiembrie, iar după o săptămână, Regenţa este nevoită să încredinţeze puterea lui Iuliu Maniu. După cum a fost tradiția în interbelic, gruparea politică de la putere organiza alegerile și câștiga și cele mai multe fotolii parlamentare. Astfel, pe data de 12 decembrie 1928, au avut loc alegeri generale în noul regat, care au fost câștigate de la PNȚ cu 77.76%, un procentaj care le-a asigurat o majoritate confortabilă până în 1933. Ghinionul țărăniștilor a fost faptul că ei vor guverna în plină criză economică, fără a fi posibil să pună în aplicare niciun element din planul politic promovat în timpul alegerilor. (Autor: Alexandru Balaci)
Bibliografie
https://historia.ro/
https://legislatie.just.ro/
http://www.romania-actualitati.ro/
https://www.jstor.org/
