plouă sumbru peste orașul nostru,
mișcările oamenilor sunt în reluare față de cum gândesc,
și mă amuză cum vântul le fură în zbor umbrelele negre,
pregătite cu grijă, pe holul apartamentului,
cu câteva minute înainte de plecare;
în obscuritatea acestei liniști stradale,
resimt atingerea electrică
a picăturilor de apă înțepătoare și reci,
precum lama unui bisturiu minuscul
care îți taie visarea
și te pune față în față cu realitatea;
oamenii sunt oameni,
oamenii visează și nu prea le pasă
de ce vor alții cu adevărat,
mai mult le este frică
de cum pot arăta în viziunea lor,
ori de cum se văd ei înșiși
prin lentila riguroasă și neiertătoare
a perfecțiunii inexistente;
iar culorile vieții nu sunt reale,
noi le pictăm în mod involuntar
pe cerul trăirilor noastre istovitoare.
am obosit să mă plimb prin viață
precum peștele japonez într-un mediu artificial,
căci fericirea este singurul lucru
după care tânjim cu adevărat,
fericirea e fâșia fragilă de realitate
care ne desparte rana de vis,
este amintirea-mi frivolă care duce
o luptă temeinică permanentă cu uitarea.
Scamarohin Ioana – Alessia
Clasa a XI-a F
Prof. Liana Hera