Reeducarea de la Piteşti (VII)
Iniţiată la închisoarea Suceava, reeducarea atinge apogeul la Piteşti şi continuă şi în alte penitenciare • august 1951: Eugen Ţurcanu este mutat la Gherla unde îşi continuă acţiunea până în decembrie 1951 • vara 1952: experimentul este oprit la Piteşti, datorită intervenţiilor diplomatice occidentale • autorităţile comuniste sunt silite să desfăşoare o anchetă (1952-1954) în care le sugerează torţionarilor, de care se folosiseră până atunci, să spună că fuseseră instruiţi de legionari • personalul puşcăriilor şi superiorii mimează că nu au ştiut nimic despre reeducare • noiembrie 1954: autorităţile comuniste organizează un proces în care îi condamnă la moarte pe cei 22 de inculpaţi (deţinuţi politici care deveniseră „reeducatori”) pentru „crima de acte de teroare în grup” • 18 mebri ai grupului Ţurcanu (inclusiv el) sunt executaţi • 1957: al doilea proces al torţionarilor, în care cei rămaşi neexecutaţi încearcă să dovedească rolul Securităţii în „experimentul Piteşti”, dar sunt din nou condamnaţi la ani de detenţie.
Virgil Coifan, fost ofiţer de artilerie (luptase pe ambele fronturi, şi în URSS şi în Cehoslovacia), s-a înscris după război în organizaţia anticomunistă „Graiul Sângelui”, fondată de prof. Ion Vulcănescu. Prins împreună cu ceilaţi în timpul arestărilor masive din 1948, a fost condamnat la 15 ani de închisoare şi supus „reeducărilor” de la Piteşti şi apoi Gherla.
„Primele impresii au fost foarte bune”
„La Piteşti era plină fază de reeducare. […] A fost ceva groaznic, ceva ce nu se poate imagina, aşa, ca torturi. La Jilava cei care băteau, torturau, erau gardienii; aici erau deţinuţi care făceau acest lucru. […] Întâi, am fost toţi duşi într-o celulă unde eram câte trei. Şi după aceea, am fost duşi, cred că vreo 15, într-o cameră mare, 4 spital, dacă nu mă înşel, aşa îi spunea, unde s-a făcut aşa-zisa <reeducare>. […]
Primele impresii au fost foarte bune. De unde la Jilava era patul pe priciul de scândură, cu rogojini pe el, acolo erau saltele cu cearceafuri, cu… şi părea că are să fie [bine]… Asta era aparent, asta era primirea care se făcea, că după aceea… Eu nu auzisem încă de reeducare. Se auzise, aşa, din zvonuri, printre arestaţii pe care îi întâlneam, că la Suceava se face reeducare. […] De Piteşti încă nu auzisem. […] Deci, mi se părea… erau cearceafuri, saltele cu cearceafuri… ca, după aceea, să înceapă lucruri care… cred că nimeni nu-şi poate imagina că se pot face între oameni! Cu bătăi, cu oameni băgaţi cu [capul] în aşa-zisa tinetă, într-un WC, deci unde să-şi facă nevoile în celulă şi… băgaţi cu capul în tinetă!”
„Ne reeducăm în cuib sau în celulă?”
„Şi cum a început? După vreo câteva zile după ce am ajuns acolo, eu vedeam că era un cetăţean, un condamnat, care ieşea din cameră când vroia, venea înapoi iar… Nu ştiam cine este şi pe urmă am aflat că îl cheamă Ţurcanu şi am întrebat pe alţii care erau pe-acolo cum se poate să iasă aşa când vrea şi intră când vrea. Au spus că <Da, iese planton pe culoar şi face curăţenie…> Am crezut!
Şi într-o zi eram la masă… Era o cameră mare, de jur împrejur erau paturi şi pe mijloc era o masă lungă. Şi stăteam la masă, acolo. El ni s-a adresat: <Domnilor, vreau să vă comunic ceva. Întâi, am să stau de vorbă cu fiecare din dumneavoastră>… El m-a chemat şi pe mine: <Uite, aicea suntem un lot de deţinuţi care vrem să ne reeducăm>. Atunci l-am întrebat aşa, în zeflemea: <Şi cum vreţi să ne reeducăm, în cuib sau în celulă?>, pentru că acolo majoritatea erau legionari. Şi l-a înfuriat asta: <Ei, bine, lasă că ai să vezi tu cum ne reeducăm!> […]
Întâi, l-a chemat pe Andreescu Voicu, l-au luat pe Andreescu Voicu să-l bată. Şi erau mulţi, erau vreo 20 care îl loveau cu picioarele, cu pumnii, cu…[…] până când şi-a pierdut cunoştinţa Andreescu Voicu. Au turnat o găleată de apă peste el şi l-au lăsat acolo. După aceea, când şi-a revenit, l-au băgat – operaţia asta şi cu mine au făcut-o – în tineta aceea, cu capul în tinetă. […] Pe o parte dintre priciuri au fost date saltelele jos, <Bandiţii ăştia nu trebuie să doarmă pe saltea!> Şi tot aşa… l-au aruncat acolo, pe prici, pe scândurile alea. Şi aşa l-au luat pe fiecare.
Băteau doar deţinuţii sau şi gardienii?
Nu, gardienii nu participau.
Şi asta însemna şi zi şi noapte…
Şi zi şi noapte! Permanent era… […] Mi-a venit rândul să trec prin toate fazele astea. În timpul ăsta, mi-am făcut aşa… mă gândeam… cum, 15 ani, aşa are să fie?”
„Să-l înveţi minte!”
„Acuma nu mai aveam încredere să discut cu absolut cu nimeni. Oricât ar fi fost de… apropiat mai înainte… sau care căutau acuma să se aproprie. Cu cât căutau acuma să se apropie mai mult, cu atât eram mai bănuitor. […]
După aceea, am fost trimis într-o cameră, unde erau mulţi, mulţi, chiar… stăteam înghesuiţi acolo, în camera aia, cred că erau vreo 35-40, cam aşa. Şi acolo nu mai erau bătăi, nu se mai bătea dar, din când în când, te scotea… Ţurcanu venea şi te scotea – probabil după cum primea indicaţii – şi iar te ducea într-o cameră din asta, într-o celulă, iar ne lua la bătaie… Nu te mai ducea înapoi, te băga în altă celulă. O perioadă stăteai singur… […]
În camera aceea în care am fost dus prima dată, după ce am fost scos de două-trei ori deja, din diferite camere… După câteva luni, am fost adus înapoi. Şi acolo, într-o zi, a apărut iar Ţurcanu […] şi mi-a spus: <Uite, îl vezi pe Ghica? […] Să-l înveţi minte! Sau… te-ai învăţat şi tu?>. Şi dintr-odată – probabil el a făcut vreun semn, că acolo erau o parte dintre cei care erau [reeducatori]… care făceau parte din echipele astea de [reeducare] – au început să lovească… Eu, cu Ghica – eram lângă el – la început, ne uitam aşa, unul la altul… Şi pe urmă, când apărea Ţurcanu, ne făceam că ne lovim unul pe altul.”
[Interviu de Mariana Conovici, 2000]
