Reeducarea de la Gherla (VI)
Etapele reeducării: „demascarea externă” însemna ca, sub presiunea lui Emil Ţurcanu, victima să completeze cu alte informaţii declaraţia dată la Securitate • „demascarea internă”: deţinutul trebuia să îi „toarne” pe cei din închisoare care se purtaseră bine cu el • „demascarea morală publică” viza dezumanizarea deţinutului care trebuia să-şi denigreze familia, prietenii, principiile • ultima etapă: metamorfozarea reeducatului în reeducator, cu obligaţia de a-şi tortura prietenii.
În ziua de Paşte a anului 1949 Mănăstirea Arnota (jud. Vâlcea) era scena asaltului hotărâtor al trupelor de securitate şi armată, pentru anihilarea unui grup de rezistenţi anticomunişti. Aristide Ionescu a fost şi el arestat atunci. După un şir de procese, deţinutul politic Aristide Ionescu a ajuns la Gherla, tocmai la începutul perioadei de reeducare de aici (1950). Iată, aşadar, încă o mărturie a „experimentului” în care reeducaţii deveniţi reeducatori torturează, umilesc şi devastează fiinţa umană. Interesant de remarcat este că Aristide Ionescu, asemeni tuturor celorlalte victime de la Gherla pe care le-am prezentat în episoadele trecute, îşi aminteşte cu precizie data primului contact cu torţionarul Emil Ţurcanu.
Pregătirile
„Când am intrat în demascări, camera 106 era folosită de aşa-zisa muncă de informare a echipei lui Ţurcanu. […] În această cameră eu am întâlnit 32 de tineri şi, gândind că pot discuta orice cu ei, am început să discutăm şi proiecte de viitor şi să încercăm să ne menţinem tonusul şi mai ales să nu cumva să ne invadeze disperarea. Şi unul dintre ei, Ungureanu, care era student la Medicina din Iaşi, mi s-a părut cel mai agreabil şi de care m-am ataşat cel mai mult. Şi tot el m-a pus în temă că cei care aduc mâncarea cu hârdăul sunt informatori, să mă feresc de ei. […] Încolo, toţi se manifestau şi îţi creau o impresie că în cel mult o lună vin americanii şi vom fi puşi în libertate. […] Şi eram în total, deci, cam vreo 90 de inşi băgaţi în cele trei camere la izolare. Prima măsură, când ne-a băgat în camerele astea – şi noi nu ştiam pe ce criteriu şi de ce suntem acolo -, a fost că ni s-au luat priciurile, ni s-au luat şi rogojinile şi am fost obligaţi să dormim pe ciment. Asta a durat cam vreo două luni de zile. [..]
Şi în aprilie 1951… deci, noi acum trecusem prin mai multe camere, veniseră şi studenţii [de la Piteşti], în 11 erau deja veniţi şi studenţii şi prima surprindere a mea a fost că, din studenţii care veniseră şi erau împrăştiaţi în toate camerele, nu am văzut niciunul băgat la izolare, deşi avuseseră atitudine antisovietică destul de pe faţă.”
„Gardienii îl salutau cu respect”
„Am fost trecut în altă cameră unde, pe la 11 seara, a venit Ţurcanu şi unde, tot aşa, erau 30 şi ceva de tineri. Şi vine Ţurcanu şi ne vorbeşte, deci la 11 seara – el avea acces la orice oră, în orice celulă şi gardienii îl salutau cu respect. El se şi vedea, probabil, aşa cum mai târziu am intuit, se şi vedea un mare ofiţer de Securitate pus în libertate, datorită acestei acţiuni pe care o ducea, criminală.
A venit Ţurcanu şi a spus: <Măi, suntem tineri toţi, vrem să petrecem toată viaţa în închisoare? Avem posibilitatea să dovedim regimului că am greşit şi să ne facem demascarea! Trebuie să facem demascarea exterioară întâi, după aceea demascarea interioară şi să devenim oameni noi să aibă regimul încredere în noi. Şi vom fi puşi în libertate. Cine vrea să-şi facă demascarea?> Se ridică unul şi spune: <Eu vreau să-mi fac demascarea!> <Spune ce ai de spus, ce nu ai spus la Securitate.> Ţurcanu a fost însoţit de fraţii Levinski, Mihai şi celălat nu ştiu cum îl cheamă şi notau. [Omul] a spus cine a ştiut despre el [ca fugar]: soţia, alt camarad, a spus că au fost şi dintre legionari care activaseră în diferite formaţiuni, fie la Frăţii, fie în activităţi legionare, pe urmă au fost acolo grupuri de militari, [grupuri de] regalişti.
Şi când îl aud pe ăsta, îi spun lui Ungureanu, care era prietenul cel mai apropiat al meu, zic: <Măi, cum e posibil! El nu şi dă seama că dacă spune că are arma cutare sau dacă a ştiut de el…> – articolul 209 din Codul Penal prevedea că nedenunţarea este pedepsită ca şi fapta. […] <Nişte canalii!>, îmi răspunde Ungureanu, să-mi menţină moralul. Şi a durat treaba asta cam până pe la 4 dimineaţa, [timp] în care, din camera asta în care eram noi, 32, vreo opt sau nouă inşi şi-au făcut această <demascare exterioară>. După aceea, s-a dat stingerea, <Mâine continuăm>.”
„Se opreşte pe la mine Ţurcanu…”
„Când ajunge la Ungureanu, Ungureanu zice: <Îmi fac şi eu demascarea>. <Dar de ce nu ţi-ai făcut-o până acum, printre primii?> <Pentru că nu m-a lăsat banditul de Ionescu!> În momentul acela, nu am mai văzut absolut nimic, nu mai ştiam unde mă găsesc nu mai ştiam ce e cu mine, adică ca şi când cineva mi-ar fi şters din memorie… îţi pierdeai cunoştinţa, nu mai ştiai ce e cu tine, ăsta a fost primul sentiment. Şi a început şi el să-şi facă demascarea.
Şi pe urmă se opreşte pe la mine Ţurcanu, era tot cam 3 dimineaţa. <Ionescule, să te pregăteşti, că mâine îţi vine ţie rândul!> Şi după aceea ceilalţi care îşi făcuseră demascarea au fost puşi ca să facă planton în jurul meu, ca în timpul nopţii să nu cumva să încerc ceva şi din două în două ore se schimbau. Şi în grupa asta care mă supraveghea era de acum şi acest Ungureanu. […]
A venit Ţurcanu la ora 11: <Ei, Ionescule, ţi-a venit rândul. Îţi faci demascarea?> <Îmi fac demascarea>. <Ce nu ai spus la Securitate?> Ce nu spusesem niciodată: nu spusesem de la cine am mai luat alimente [pentru rezistenţi], am spus că am dus numai eu. Lui Ţurcanu îi spusesem, lui Ungureanu îi spusesem acelaşi lucru, că am dat numai de la mine. Dar îi spusesem de armă şi atunci am spus şi de armă, doar că nu am spus locul unde era ascunsă. […] Şi îl aud pe Ţurcanu, după ce spun şi de armă… el a verificat imediat, el a verificat şi ceea ce vorbisem eu în celelalte celule, unde au avut ei oamenii administraţiei, şi avea toate notele date de către administraţie. Şi a văzut că nu spusese nimic în plus. <Te mutăm în camera 105… Dar acolo, ca să verificăm sinceritatea ta, ţi-l aducem pe Axinte Sever Popovici… ceea ce a făcut Ungureanu cu tine să faci tu cu Axinte Sever Popovici. Şi atunci vom crede că eşti, într-adevăr, sincer, că vrei să îţi faci reeducarea şi vrei să îţi schimbi mentalitatea!>”
„Mai continuaţi niţel, că vreau să văd şi eu pe vizor!”
„Când mi-l aduce pe Axinte Sever Popovici, am gândit aşa: mă, ăsta este un profesor de logică. Eu pot să îi descriu tot ceea ce se întâmplă în această cameră şi mă va putea înţelege, şi va putea să scape şi el, şi, bineînţeles, să scap şi eu! Şi l-am pus în temă, zic: <Uite ce se întâmplă în camera asta: toţi pe care îi vezi aici sunt oamenii Securităţii, oamenii lui Ţurcanu. Şi care este acţiunea? Să afle de la noi tot ce nu am spus la Securitate. Deci, trebuie să fii foarte atent ce spui! Absolut….> Prima oară când i-am spus lucrul ăsta a făcut aşa, ochii mari, la mine şi m-a privit cu toată neîncrederea. Nu putea să îşi imagineze că toţi 30 de inşi sunt turnători!
[Ţurcanu îi spune:] <Domnule profesor de logică, să ştii că noi nu suntem profesori de logică, dar sunt nişte lucruri elementare ale logicii şi anume: un om, când minte o dată nu îl mai poţi crede. Păi, în camera numărul cutare, uite ce ai declarat… […] Şi acum vii şi ne spui nouă poveşti? Banditule!> Şi îl ia la torturi, în faţa celor 30 de inşi, aşezaţi pe o parte şi pe alta, şi lovit cu pumnii şi picioarele. […] Şi când au început să îl bată la tălpi, atunci zice: <Staţi, nu mai daţi, că vă spun tot! Ionescu m-a pus în temă şi de aceea mi-am schimbat atitudinea!> Şi atunci nu l-au mai bătut şi am intrat eu. Şi am fost bătut atât de crunt, încât miliţianul Gabor… ultimele curse pe care le făceam printre ei le făceam în genunchi, că nu mă mai ţineau picioarele. Gabor deschide uşa, zice: <Domnu’ Ţurcanu, mai continuaţi niţel, că vreau să văd şi eu pe vizor!>…
Şi după aceea m-au lăsat. Zice: <Asta este numai prima porţie! Mă, Ionescu, aici se spune tot, mă! Aici nu se mai poate ascunde nimic! Pentru noi, din momentul ăsta, când ai pus pe cineva în temă, te poţi considera ca şi mort!>”.
[Interviu de Lavinia Ivaşcu, 2000]
