Teodor Brateș: “În Radio au fost angajați tineri din mediul muncitoresc.”
La începutul anilor’50 “dosarul politic” era esențial. Nu se putea angaja, nu se putea avansa profesional dacă nu aveai un dosar curat: adică candidatul trebuia să provină din mediul muncitoresc, să fie membru PCR sau UTC, să nu provină dintr-o familie bogată sau cu o situație materială bună (tatăl comerciant sau țăran chiabur). De asemenea, se cerea să nu aibă rude în străinătate sau închise din considerente politice. Au fost instituții (de exemplu: Ministerul de Externe, Ministerul de Interne, Ministerul Apărării sau Radioul) unde la angajare dosarul politic era singurul lucru care conta. Ca și alte instituții, în acești ani, Radioul a angajat o serie de tineri care au provenit din “mediul muncitoresc”. Nu a contat pregătirea profesională sau cultura generală. A contat doar “dosarul politic”. Acești tineri au fost angajați la sediul central din București sau pe post de “corespondenți voluntari” în provincie. Mulți dintre acești tineri nu au corespuns exigențelor unui post național de radio și au plecat către alte meserii. Dar au fost și tineri care s-au adaptat, care au învățat meseria “din mers” și au rămas ziariști toată viața. Unul dintre acești tineri a fost Teodor Brateș, care a lucrat în Radiodifuziunea Română între 1949 – 1958 și între 1965 – 1969. Au fost ani care i-au adus satisfacții profesionale. Au fost ani în care a învățat meserie de la H. Dona – unul dintre puținii jurnaliști pe care Radioul îi avea. De acest început Teodor Brateș își aduce aminte cu plăcere:
în anii ’50 ai secolului trecut, la un aparat de radio
„Rekord” (fabricat în URSS)
„Prima mea întâlnire cu Dona: eram şef la secţia de politică internă și aveam o emisiune care se numea ,,Jurnal sonor”. Această emisiune a marcat un moment important în istoria Radio pentru că era în întregime înregistrată pe bandă de magnetofon. Era epoca când emisiunile se transmiteau pe viu, inclusiv teatrul -Teatrul la microfon. Şi existau câteva magnetofoane cu o greutate impresionantă, marca Bosch care se manevrau ca la tramvaie cu o manetă. Aveau cam 15-20 de kg. Şi Redacţia Actualităţi a primit un astfel de magnetofon şi emisiunea era făcută numai pe bandă de magnetofon. Era o emisiune săptâmânală, care se difuza duminica, pe evenimentele săptămânii. Înainte de Dona a fost director unul Raţiu… mi se pare că îl chema Ludovic Raţiu, care venise de la Cluj… era fricos şi viza acestei emisiuni cu Raţiu era un chin… Studioul era într-un fost W.C, în clădirea veche şi acolo se aduna toată redacţia când era viza. Raţiu se aşaza în mijlocul încăperii la o măsuţă, cu un top de hârtie în faţă şi jumătate de oră cât dura emisiunea el complecta cel puţin zece – cinsprezece file. Se puneau semne pe bandă acolo unde el considera că e incorect. Viza se dădea sâmbătă la prânz pentru duminică, când se difuza emisiunea. Din cauza observațiilor făcute de Rațiu noi practic trebuia să realizăm o altă emisiune, care bineînţeles că ieşea mult mai proastă. O emisiune refăcute într-o după-amiază nu putea să iasă mai bună decât una realizată de-a lungul întregii sâptămâni. A venit Dona şi bineînţeles că noi am păstrat ritualul cu măsuţa în mijlocul camerei, topul de hârtie, scăunelul. S- a aşezat Dona şi a zis: “Acum ce trebuie să fac?” “Ce să faceţi? Dăm drumul la bandă şi dumneavoastră formulaţi observaţiile şi noi suntem gata să ne executăm.” Am dat drumul la bandă. Au trecut cinci minute – zece minute, un sfert de oră… Dona nu scria nimic. Noi eram de-a dreptul uluiţi, obişnuiţi luni de zile cu metoda Raţiu. S-a terminat emisiunea. “Şi eu acum ce trebuie să fac?” “Să spuneţi observaţiile” S-a uitat la mine că eu eram şeful secţiei. “Şi dacă nu am observaţii?” “Păi, dacă nu aveţi observaţii, luaţi blancul şi semnaţi”. Asta era viza. A semnat. “Luni dimineţa la 8 vă rog să fiţi la mine!” A plecat. Noi eram înebuniţi, toţi tineri, aveam chef la sfârşit de săptămână să petrecem, dar nu puteam din cauza acestei emisiuni… lucram până duminică la prânz ca să refacem ce ne cerea Raţiu. Bineînţeles că am petrecut sâmbătă şi duminică aşa cum se cuvenea şi luni m-am prezentat la Dona să văd ce vrea. De la început am spus nedumerirea mea că i s-a părut emisiunea aşa de bună că nu a avut nici un fel de observaţii. La care el: “O emisiune mai proastă ca asta n-am auzit în viaţa mea!” “Şi atunci de ce aţi semanat?” “Păi, ce era să fac? Era proastă de la început până la sfârşit… Una nouă o făceați şi mai proastă. Fii atent! Uite cum gândesc eu emisiune asta…” Și într-adevăr concepţia lui era una gazetărească, modernă. Şi noi ne-am apucat cu entuziasm să facem emisiunea asta care a fost una din cele mai bune emisiuni de actualităţi din vremea respectivă. [Cu timpul] ,,Jurnalul sonor’’ s-a transformat în ,,Radio actualitatea’’.”
[Interviu realizat de Virginia Călin, 1998]
