Dinu Săraru: “Eram bolnav să fac gazetărie!”
Venit în București să urmeze liceul, Dinu Săraru a ajuns să facă gazetărie. După o ucenicie în presa scrisă, a intrat prin concurs la Radio – la Redacția Emisiunile Culturale. Aici i-a avut ca șefi, dar și ca îndrumători, pe David Naftuli (redactor șef) și pe Alexanru Balaci (readctor șef adjunct). Cum meseria se învăța din mers, imediat după angajare a fost trimis să facă primul reportaj. Cum a fost primit primul material făcut pentru Radio? Care au fost primii pași în Radio? Ne spune viitorul dramaturg Dinu Săraru într-o înregistrare care se păstrează în Arhiva de Istorie Orală:
„Cum am făcut primul reportaj. M-a trimis David Naftuli, că venise o trupă de studenṭi negri de la Paris, din Africa neagră, care dădea spectacole de dansuri ṣi muzică la Sala Dalles ṣi atunci m-a trimis să fac un reportaj, să-l dăm la radio. Şi m-am dus ṣi am văzut ṣi eu prima dată negri, negri adevăraṭi, cum zicea Gheorghe de la Slătioara: “Dom’le, negru. Domnu’ Dinu, pălăria mea e nimic!” Şi erau dansuri negre cu tam-tam, cu niṣte brusturi în faṭă, frunze de nu ṣtiu ce. Şi dansau ṣi strigau ṣi cu arcuri ṣi cu pantomimă. Şi am venit ṣi am făcut reportajul, vreo pagină jumate bătută la maṣină. Cred că era entuziasmul vârstei, entuziasmul descoperirii artei negre, a ăstora negri ṣi am scris entuziasmat reportajul ăsta care a ajuns la David. David m-a chemat ṣi mi-a zis: “Tovarăṣul Săraru, cred că am greṣit cu dumneata. Dumneata eṣti un pericol pentru Radio. Dacă dumneata vezi că se bat doi cocoṣi în stradă, vii ṣi-mi spui că a început revoluṭia!” Şi mi-a tăiat reportajul, au rămas cinci rânduri din tot reportajul! Ăsta a fost debutul meu jurnalistic la Radio (…)
Am asistat la un moment absolut extraordinar! La cel dintâi Festival Enescu când în sala de concerte a Radiodifuziunii, sala veche de concerte, din clădirea veche a Radiodifuziunii s-a repetat într-o dimineaţă sub bagheta lui [Constantin] Silvestri. După ce au făcut o repetiţie, s-a înregistrat “Regele David” cu David Oistrach şi cu Yehudi Menuhin! Şi noi care aveam acces acolo, 10-15 radiofonişti ai vremii, am asistat la repetiţia asta în care Silvestri îi întorcea pe marii regi ai viorii de patru – cinci ori, bătând cu bagheta în pupitru şi întorcându-i ca pe nişte copii la lecţie. Și ei se supuneau extraordinar baghetei lui Silvestri. Vă daţi seama? David Oistrach şi Yehudi Menuhin! Un moment pe care n-o să-l uit niciodată!… Atunci mi-am dat seama cât de mare era Silvestri dacă ăştia se supuneau atât de cuminţi şi de disciplinaţi nervilor lui – că era un personaj irascibil, nervos şi hotărât şi-i întorcea cu vehemenţă care ne speria şi pe noi care asistam în sala aia mică de concert.
Radioului datorez ṣi gazetăria pe care am făcut-o ṣi literatura pe care am scris-o, meseria de scriitor ṣi “civilizaṭia ceasului”, disciplina ṣi uzul societăṭii bune. Pentru că noi, reporterii eram trimiṣi să participăm la evenimente care erau de cea mai frumoasă ṭinută intelectuală, cu un public de cea mai aleasă ṭinută, la interviuri, la convorbiri cu personalităṭi absolut remarcabile ale ṣtiinṭei ṣi culturii româneṣti. Am crescut de la 18 ani în mijlocul acestei lumi, de la care am învăṭat să mă îmbrac, am învăṭat să mă bărbieresc în fiecare dimineaṭă ṣi de două ori pe zi dacă seara trebuia să mă mai duc undeva. Am învățat să port cravată ṣi să mă uit la ceas ṣi să respect ceasul pentru că azi nici ora exactă nu mai este exactă”.
[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 2012]
