Actriţa Carmen Stănescu (I)
Pentru Carmen Stănescu toate evenimentele vieţii, toate cele ce i s-au întâmplat în plan profesional şi personal, păreau fireşti şi simple. Talentele sale (pentru sport, dar mai ales pentru actorie) dezinvoltura de pe scenă, iubirea şi căsnicia fericită cu actorul Damian Crâşmaru, relaţiile armonioase cu colegii de scenă, statornicia legăturii cu Teatrul Naţional – <cea dintâi scenă a ţării>, cum îi plăcea să spună – toate acestea păreau pentru Carmen Stănescu de un natural şi o spontaneitate inefabile.
Această răsfăţată a Teatrului Naţional se dovedea a fi născută special pentru a fi actriţă şi chiar a simţit imboldul acesta de când era o fetiţă. „Am terminat şcoala şi drept la Conservator am nimerit”, spunea ea, cu acelaşi aer firesc. Nu numai că a „nimerit” la Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică (1944-1948), la clasa profesoarei Marioara Voiculescu, dar din anul I de studenţie „a nimerit” direct pe scena Naţionalului unde avea să joace apoi, cu entuziasm, mii de spectacole.
În interviul pe care l-a acordat pentru Agenţia de presă Rador spre sfârşitul vieţii, actriţa lasă aceeaşi impresie că tot ce a făcut a fost uşor şi simplu. Precum se vede, nici măcar imixtiunile politice din anii comunismului, de exemplu, nu i-au tulburat bucuria de a juca şi frumuseţea artei sale interpretative.
27 februarie 1964
„La Teatrul Naţional, ca zilieră”
„Tudor Vianu, care era pe vremea aceea directorul Teatrului Naţional, al marelui Teatru Naţional, m-a ascultat într-o producţie – aşa se chemau examenele studenţilor care terminau Conservatorul – în care <Gruşenka> îşi dădea producţia [licenţa]. Şi mie mi-a dat-o pe Ecaterina Ivanovna, al doilea rol important din Fraţii Karamazov. Rezultatul care a fost?!… […] [Tudor Vianu] a pus ochii pe mine, m-a chemat la Teatrul Naţional, a organizat un concurs în care eu am luat locul I şi am fost angajată pe moment la Teatrul Naţional, ca zilieră, câţiva ani, până terminam Conservatorul, adică mai aveam încă trei ani de Conservator – în 1945 am intrat în Teatrul Naţional, ca zilieră. […] Şi au trecut şi anii ăia şi-am rămas în Teatrul Naţional cu roluri superbe! Primul rol a fost Ileana Cosânzeana din Înşir-te mărgărite, de Victor Eftimiu, ăla a fost primul meu rol, rol mare în Teatrul Naţional.”
„Am fost apreciată, iubită, admirată…”
„Dumneavoastră aţi făcut nişte roluri memorabile în piesele lui Sică Alexandrescu. Cum aţi ajuns să colaboraţi cu acest mare regizor?
A ajuns el să colaboreze cu mine, pentru că m-a remarcat, pur şi simplu. El avea o echipă a lui de comedie, adunată de pe la teatrele particulare, [cu actori] cum au fost Giugaru, Birlic, mă rog, încă mulţi. […] Şi i-a ataşat pe ăştia unor actori din Teatrul Naţional. Ei, şi acolo m-a găsit şi pe mine. Şi am fost distribuită numaidecât în D-ale carnavalului, în Miţa Baston… şi m-a îndrăgit, m-a acceptat, m-a distribuit şi am rămas în echipa dumnealui până a închis ochii, bietul de el, şi mulţi l-am plâns şi mulţi l-am regretat. A fost un mare om de teatru, un mare regizor şi toate piesele lui aveau succes. Când punea Sică Alexandrescu o piesă avea succes, mergea la sigur! […] Am fost apreciată, iubită, admirată şi distribuită permanent de acest neasemuit regizor. Ne asemănam ca putere de muncă – fără margini! – ne uneau disciplina şi punctualitatea. Nu dădea greş niciodată când încredinţa un rol unui actor. Era un iscusit culegător de talente pe care ştia să le pună în valoare datorită acestei ştiinţe de a alcătui distribuţia unei piese şi bineînţeles muncii lui de îndrumător al actorilor, atât în timpul repetiţiilor cât şi în timpul seriei de spectacole. […]
Ce pline de bună dispoziţie şi de antren erau repetiţiile noastre! Îmi amintesc ce mult aprecia maestrul Sică gluma de bun gust, chiar atunci când repetiţia era întreruptă de către unul din aşii gagurilor şi al bancurilor, cum era Birlic, de exemplu. Ei bine, toată repetiţia ce urma era presărată cu râsetele noastre de aducere aminte a acelei năzbâtii spuse sau făcute de uluitorul mare comic. Câteodată – câteodată! – îl scotea din sărite pe maestrul nostru drag şi atunci, pur şi simplu, ne cârpea! Avea o plăcere să-i tragă pumni lui Marcel Anghelescu care era de o robusteţe demnă de invidiat… Ei, mă întrebam cu groază ce ar fi fost să îi aplice acelaşi tratament lui Radu Beligan!”
„I-am admirat şi îi port în sufletul meu”
„Când mă gândesc la <nenea Sică> nu pot să nu-mi amintesc de uriaşul spectacol cu Revizorul, de Gogol, care i-a făcut pe ruşi, la ei acasă, să recunoască strălucita performanţă realizată de teatrul românesc, de Teatrul Naţional. Pe mine m-a distribuit în acea brânzăreasă grăsună ce trebuia să rupă totul în jurul ei când intra în scenă, timp de câteva minute, inclusiv pe revizorul jucat de Radu Beligan cu mare succes.
Spectacolul începea la ora 8 seara şi mie îmi venea rândul pe la 11, la sfârşitul Actului IV. Ei bine, la fiecare spectacol veneam de la început şi stăteam ascunsă după draperiile uşilor ce dădeau în sală şi cu aceeaşi emoţie urmăream fiecare gest, fiecare vorbă a marilor actori ce se întreceau pe scenă. Erau uluitori! Alexandru Giugaru, Radu Beligan, Silvia Fulda, Eugenia Popovici; iar cuplul [de personaje] Dobcinski – Bobcinski, alcătuit de Birlic şi Marcel Anghelescu, era fantastic pur şi simplu! Aşteptam nerăbdătoare să văd pentru a nu ştiu câta oară cum cădea Birlic cu uşa pe care se căţăra ca să vadă prin gemuleţul de sus ce făcea faimosul revizor în camera lui. I-am admirat şi îi port în sufletul meu şi în amintirile mele cele mai dragi.”
„Îmi mergea rolul ca o mănuşă”
„Ca pe mulţi alţi actori pe care i-a iubit, maestrul Sică nu m-a abandonat nicio clipă, acordându-mi preţuirea lui şi dăruindu-mi cu toată încrederea roluri după roluri pe scenă şi în film. În afara eroinelor din opera caragialiană – Zoe, Miţa Baston, Atenaisa Perjoiu, Acriviţa şi Mari Popescu din schiţele Cadou şi Lanţul slăbiciunilor – am primit de la maestrul Sică şi alte câteva roluri de seamă, în comedie şi în dramă.
Am repurtat un succes <peste noapte>, cum spunem noi, actorii, când intrăm în viteză într-un rol. E vorba de Cumătra Felice din piesa Bădăranii, de Carlo Goldoni. Maestrul Sică s-a bazat pe memoria mea şi pe faptul că îmi mergea rolul <ca o mănuşă> şi nici de data asta Sică nu s-a înşelat. De altfel, a dorit să mă distribuie în acest rol chiar de la premiera din 1957, pregătită în vederea Festivalului Goldoni de la Veneţia, dar cu un an înainte, când a avut loc un mare turneu la Paris, eu am fost oprită în ţară, nepermiţându-mi-se să ajung [peste graniţă] lângă mătuşa mea care trăia în Franţa. În anul următor [tot aşa], a plecat la Veneţia în rolul Felice din Bădăranii actriţa Nina Diaconescu. A repetat, a jucat şi nici nu s-a mai întors din acel turneu. Personal, am avut o mare satisfacţie pentru cele întâmplate, ştiind bine că eu nu m-aş fi despărţit niciodată de familia mea, de ţara mea!… La Bucureşti, pe urmă, am jucat-o pe cumătra Felice cu succes, iar dovada acestei reuşite a fost distribuirea mea şi în filmul Bădăranii, făcut după câtva timp tot de Sică Alexandrescu. […]
Tot el mi-a dăruit-o pe Doamna Maria din Apus de Soare, de Delavrancea, rol de zguduitoare dramă, având minunate seri de spectacole, alături de genialul Gheorghe Calboreanu în Ştefan cel Mare. Radu Popescu scria: <În rolul Doamnei Maria a intrat pentru această nouă versiune a dramei Carmen Stănescu care, trecând la o depărtare enormă de genul obişnuitelor sale roluri de tumult temperamental, a fost plină de o discretă căldură, animată de o melancolică nobleţe sufletească, într-un echilibru păstrat fără defect>”.
La intervenţia lui Alexandru Bîrlădeanu…
„Roluri frumoase dăruite de maestrul Sică am avut şi în Mielul turbat, de Baranga, şi în Căsătorie silită, de Molière, Invitaţie la castel, de Anouilh – un admirabil spectacol realizat de Sică Alexandrescu în 1958. Din păcate, s-a jucat de foarte puţine ori. Într-o distribuţie excelentă, din care făceau parte Aura Buzescu, Silvia Fulda, Radu Beligan, Marcela Rusu, eu o interpretam pe Diane Messerschman, al cărei <tată> era marele Ion Finteşteanu. În urma unei altercaţii pe un subiect total minor – care ar fi fost normal să fi fost lichidat în mod civilizat – mult prea tânăra, pe atunci, Marcela Rusu a recurs la intervenţia puternicului ei bărbat de atunci, Alexandru Bîrlădeanu şi a înlocuit-o în 24 de ore pe marea actriţă Aura Buzescu; a înlocuit-o cu prietena Marcelei, actriţa Marietta Sadova. Atmosfera încărcată de nemulţumire a întregii trupe, în urma acestei întâmplări, a dus la scoaterea frumosului spectacol din repertoriu…
O singură dată nu l-am ascultat pe maestrul Sică Alexandrescu şi am greşit, voi regreta toată viaţa. Fiind directorul teatrului din Braşov, m-a poftit acolo să joc rolul atât de dorit de mine, Madame Sans-Gêne. Văzând că ezit, eu fiind convinsă că o voi juca pe scena Naţionalului bucureştean, mi-a spus de câteva ori: <Nu fi proastă! O montez pentru tine şi vei avea un succes răsunător>. Nu l-am ascultat şi n-am apucat să joc acest rol nici la Braşov, nici la Bucureşti, cu toate promisiunile directorului de pe atunci, Zaharia Stancu. A fost o neînţelegere între director şi Mihai Berechet care vroia să-l facă music-hall şi aşa am rămas eu fără Madame Sans-Gêne. Când ai norocul, aşa cum l-am avut eu, să ai lângă tine un mare sfătuitor care m-a condus ani şi ani de zile pe drum glorios, nu-mi era permis să nu-l ascult până la capăt. În sinea mea, astăzi îi cer iertare pentru asta.”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2011]
