Actorul Damian Crâşmaru (II)
În 1949, adolescentului ahtiat după filme – care visase să ajungă în Hawaii ascuns în burta unei nave din portul Constanţa – i-a venit vremea să îşi aleagă un drum în viaţă. Vorba vine „să îşi aleagă”, pentru că drumul său era deja ales…
„Mi-a venit rândul după o săptămână”
„V-aţi hotărât pentru teatru. De ce aţi optat pentru teatru?
M-am întrebat şi am fost de multe ori întrebat de asta… pentru că starea mea de a vedea, de a umbla, de a călători, de a schimba, de a exista şi altfel decât existam atunci, m-a făcut să cred la un moment dat că prin teatru [aş putea să fac asta]… Nici dacă aş fi fost fiul lui Rockefeller n-aş fi putut să călătoresc pe unde am călătorit eu cu rolurile mele! Mai mult de atât, am jucat regi, am jucat duci, am jucat prinţi, amanţi, derbedei, răi, personaje de operetă, de tragism, de dramă, de melancolie, de romantism… Orice aş fi făcut, n-aş fi putut să călătoresc în toate ţările în care am călătorit cu ocazia interpretării acestor roluri! Începând cu costumele, începând cu istoria, cu subiectul, cu comportamentul meu, cu tonul…
În ce a constat examenul la Institutul de Teatru?
În primul rând, când am dat eu examen au fost vreo 1500 şi ceva de candidaţi. Mie mi-a venit rândul după o săptămână. În momentul când am intrat înăuntru, n-am apucat să spun decât o frază, era o poezie a unui cehoslovac, i-am uitat numele, tradusă de Alexandru Toma care făcea mari traduceri la epoca aceea, […] îi spunea Inelul din Silezia – pentru că era o epocă a <mişcărilor muncitoreşti>… Trebuie să vă spun că, înainte, am făcut un an de Conservator muncitoresc la Ploieşti.
Ce însemna Conservatorul muncitoresc?
Nu era niciun fel de diferenţă faţă de ce e acuma [Universitatea] Hyperion, unde eu acuma am o catedră de predare a artei actorului. Exact pe aceleaşi principii. Aveam un profesor care se numea Obreja şi spunea că el mă bagă direct în anul IV pe mine, la Bucureşti, că sunt colosal. Şi ăsta m-a încurajat foarte mult […] şi nu m-a învăţat lucruri rele, când am venit aicea diferenţă nu era.”
„ Pe mine m-au dat repede afară”
„La examen nu m-au lăsat să spun decât atâta: <Scormonesc pe sub munte,/ Scormonesc pe sub pământ./ Străluceşte Polka-Ostrava…> – asta este o mină celebră acolo – <ca pielea de şarpe încins>. Şi o actriţă de-atunci, Beate Fradanov, a spus: <Gata, dragă, poţi să pleci>. Şi am ieşit afară. Afară am început să plâng, pentru că toţi care intrau… [spuneau] <I-am făcut să râdă, am spus şi dramă, am spus şi comedie…> – pe mine m-au dat repede afară. Şi-am început să plâng, zic, dom’le, am căzut! Şi atunci a venit Savel Şchiopu, şi mi-a spus: <Dragă, degeaba plângi… din 800-900 dumneata eşti cel mai bun, dar de ce te-au dat aşa de repede afară nu înţeleg>.
În noaptea aia am dormit la cămin şi dimineaţa la 5 am plecat la Ploieşti, dar n-aveam bani. Şi-am plecat pe tren. […] La Chitila m-a prins fără bilet şi m-a dat jos. Şi de la Chitila am plecat la Ploieşti pe şosea, pe jos şi am ajuns seara, la 6 seara. […] Trecea [câte] o maşină la 10 minute, dar de câte ori auzeam motorul, mă gândeam: ce-ar fi să fac un pas înspre ea şi să mă omor?… Pentru că eu, la Ploieşti, îmi făcusem un fel de faimă printre cei de-acolo şi chiar şi la teatru, <Ăsta, iată, o să fie, nu ştiu ce…> Şi-am venit acasă cu coada între picioare. ”
„…Şi iar m-au dat afară”
„Şi după a doua sau a treia zi am primit o scrisoare, mă chemau la a doua selecţie – prima selecţie a fost de 80 de oameni. Şi la a doua selecţie m-au chemat urgent, tot aşa, am venit fără bilet, dar am plecat noaptea şi am ajuns dimineaţa în gară la ora 10, am intrat la examen şi mi s-a întâmplat aceeaşi treabă. Când m-am urcat pe scenă… era Storin în comisie, mi-aduc aminte de Beate Fredanov, Alexandru Finţi, regizor, Ion Finteşteanu, actor, erau toţi, personalităţile Bucureştiului de-atunci, ale teatrului. Şi mi-au spus: <Nu, nu, nu, dumneata poţi să pleci!> şi iar m-au dat afară. Şi iar am început să plâng.
Dar, de data asta, când am ieşit afară a venit după mine Bălţăţeanu şi mi-a spus: <Puiule…>, cum vorbea aşa, clătinat, <puiule, să ştii că ai talent şi are să fie bine, nu plânge, nu, nu… nu te-am dat afară că nu eşti bun, dar n-are rost să ne mai spui, că noi am înţeles că eşti bun.> Şi atunci am plecat cu altă inimă… Ei, când m-am întors, cap de listă eram eu, luasem 10!”
Profesorii
„Am intrat în clasă la Mihai Popescu, un actor care a făcut ravagii în teatrul românesc, el fiind şcolit la Viena de către Max Reinhardt şi a jucat teatru pe scenele Vienei, în limba germană. A venit aici, un actor foarte instruit, foarte cult, cu pasiune pentru a înţelege, a vrea şi a pricepe. […] Mihai Popescu… Toţi băieţii îl imitau – el avea un accent puţin germanic, izbea un cuvânt -şi foarte mulţi îl imitau, aşa, pentru că era un exemplu, dar ei nu-şi dădeau seama că greşesc.
După asta el a murit, am intrat la clasa Marioarei Voiculescu – începuse mişcarea [de transformare] comunistă foarte puternic, în ’49. Şi ea venea, punea bomboane pe un scaun, spunea: <Copilaşii mei, mâncaţi!> şi vorbea politică, pentru că îi mergea foarte rău […] şi atunci vorbea contra comuniştilor. Pentru asta a şi fost dată afară.
Anul I l-am făcut [apoi] la Alexandru Finţi, regizorul. Anul II l-am făcut la Gheorghe Timică, un actor din familia lui Giugaru, din familia lui [Matei] Millo: fără studii, fără rafinament psiho-cerebral, el avea contactul magnetic cu scena. În momentul când intra în scenă, era un mariaj care-l făcea deosebit, de un haz nemaipomenit! […] În anul II eu am încercat să fac Don Carlos – mi-a fost şi propus odată de [Teatrul] Municipal, când trăia Lucia Sturdza Bulandra, după ce am terminat; Juca Fori Eterle care era cam în vârstă – şi a fost următorul lucru: fiind în scenă cu Don Carlos, l-am întrebat [pe Timică], la un moment dat: <Maestre, cum să fac fraza asta?> şi el a spus: <Ei, pft!… fă-o şi tu aşa…> Şi atunci mi-am dat seama că eu trebuie să plec de la clasa aia şi am plecat.
Şi m-a luat maestrul Ion Finteşteanu pe care-l pomenesc foarte des, cu multă cucernicie, cu multă evlavie, îmi fac şi cruci şi mă rog să-l odihnească Dumnezeu pentru toate meritele şi pentru tot ce a făcut pentru toţi, dar poate în special pentru mine. M-a iubit enorm!”
„Specialistul în Molière”
„[Ion Finteşteanu era] de o eleganţă nemaipomenită, de o îmbrăcăminte, de un rafinament nemaipomenit, niciodată neglijent, nu facea glume proaste, nu înjura, nu se enerva… dar mă făcea pe mine antipatic. Când se făcea lectura unei piese şi eram şi eu în distribuţia aia, oprea şi spunea: <Voi de ce nu citiţi ca Damian?> În clipa aceea toţi ceilalţi se uitau la mine urât. Asta am păţit-o şi în şcoala primară şi mai târziu, am fost mereu dat exemplu, spre neplăcerea celor din jurul meu cărora nu le-am fost prea simpatic. Eu nu făceam nimic deosebit şi nu lucram contra lor, aşa eram eu, aşa erau ei. […] Unii dintre ei au şi reuşit în meseria asta, nu numai eu. Şi [Finteşteanu] m-a iubit foarte mult, m-a cocolit foarte mult! Absolvenţa, după doi ani [de cursuri] cu el, mi-am dat-o cu Tartuffe – el era mare specialist în Molière… Nu, la sfârşitul anului IV am dat [examenul] cu Molière… De altfel, eu am şi jucat în 19 piese de Moliere. […] Nu toate rolurile pe care le-am jucat din Molière sunt bune şi mi-au adus succes, unele da, unele nu. Dar trebuie să joace cineva şi Molière. De fapt, foarte mulţi actori nu prea înghit Molière-ul şi spun: <Ei, Molière, cutare…> Molière e o artă a unui francez care are tot timpul dedesubt moralizarea celui din sală, care e în alte haine şi în altă epocă…
Ei, şi când am terminat [facultatea] a fost aşa: m-a luat Teatrul Naţional, după aia m-a luat Teatrul Municipal şi după aia Teatrul Naţional s-a supărat şi m-a luat [înapoi], cu decizie guvernamentală.”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2011]
