Actorul Victor Rebengiuc (I)
În povestirile sale despre prima parte a vieţii, actorul Victor Rebengiuc vorbeşte despre o „copilărie normală”. „Normală”, aşa cum putea fi în vreme de război, într-o familie bucureşteană formată din frate, mamă şi bunici şi care ajunsese să aibă venituri modeste.
S-a născut în 1933, în timpul domniei lui Carol al II-lea, iar primii ani de şcoală şi apoi Liceul Militar, la Predeal, i-a făcut în vremea regelui Mihai. Educaţia de acasă poartă pecetea bunicului său care, la rândul lui, l-a învăţat ce înseamnă ordinea, buna organizare şi disciplina. În acest fel şi în aceste împrejurări s-a format actorul de teatru şi film care avea să fie iubit de public pentru stilul să natural şi firesc. „Victor Rebengiuc poate juca strălucit orice rol, pentru că nu joacă niciodată rolul <artistului>”, scria despre el filosoful Andrei Pleşu.
Vă veţi convinge de sensul acestei observaţii urmărind la rubrica noastră interviul pe care actorul ni l-a acordat, cu ani în urmă, pentru Agenţia de presă Rador.
„Veniţi în casă, că vă omor!”
„De obicei, în timpul bombardamentelor americane, noi plecam la adăpost la [sediul ziarului] Curentul. Stăteam pe Mihai Vodă – unde acuma e Ministerul de Interne, ceva – pe strada Domniţa Anastasia. Eu aveam o valijoară cu două sifoane în ea, pe care o luam cu mine când mergeam la adăpost, dacă se întâmplă ceva să avem apă de băut până când suntem salvaţi sau, mă rog, să nu murim chiar însetaţi.
Dar când a fost chestia cu 23 august [1944], ţin minte; s-a anunţat la radio, noaptea, că românii au întors armele şi deci, la Podul Mihai Vodă, era Comandamentul Aviaţiei germane, vizavi de Salvare. […] Şi mai ţin minte că în dimineaţa de 24 august, de exemplu, românii trăgeau cu tunurile din curtea Salvării, trăgeau peste Dâmboviţa, în Comandamentul Aviaţiei germane… Eu vedeam de pe stradă, de acolo se trăgea, vedeam la distanţa aia, erau… vreo 200 şi ceva de metri. Şi vedem cum treceau de la Pompieri, încercau să sară gardul, să intre în curtea ălora. Şi maică-mea ne striga, pe mine şi pe frate-meu, fiindcă se trăgea: <Veniţi în casă, că vă omor!> <De ce să ne omori tu, dacă ne omoară ăia cu gloanţele?> Mă rog…
Şi pe urmă au început să apară nişte avioane şi erau avioane germane, de-astea care zburau la joasă înăţime… Stukas şi nu mai ştiu… şi Messerschmitt, care zburau la joasă înălţime şi noi n-am mai avut timp să mergem la Curentul şi am trecut la Arsenal. La [sediul] Arsenalului [Armatei] erau nişte galerii săpate în pământ, unde se ţinea probabil armament, se ţineau chestii – pe vremuri, acuma nu mai era nimic, nu mai era muniţie, nu mai era nimic acolo – trei zile am stat acolo în adăpostul ăla! Nici nu ştiu ce am mâncat… Familia noastră şi nu numai noi, era multă lume, era plin, toate galeriile alea erau pline de oameni… Cum ieşeam afară, apăreau avioanele din nou şi aruncau bombe din avioanele alea care zburau la mică înălţime – nemţii. Da şi asta a fost. După aia am ieşit şi a urmat <fericirea>”.
„Fel de fel de scheciuleţe”
„La încheierea studiilor, în şcoală, mi-au spus colegii: <Hai, băi, pune şi tu o piesă aici, să facem o serbare>. Şi am pus o piesă care se numea ’Nea Nae învaţă carte. Era vorba de un analfabet care ajunge din întâmplare portar într-o instituţie şi încurcă toate lucrurile… Era o mulţime de quiproquo-uri acolo, foarte amuzante. Nu mai ţin minte de cine era piesa, dar era bună, bine scrisă şi avea haz. Adică erau fel de fel de scheciuleţe aşa, venea unul şi nu ştiu ce întreba, venea altul, venea altul… Şi rolul lui ’Nea Nae ăsta era de-a lungul întregii piese şi erau diferite mici rolişoare pe care le interpretau colegii mei de clasă. Şi am dat spectacolul ăsta, a fost plăcut de asistenţă. […] Şi directorul Şandru îmi spune: <Bă, tu trebuie să dai la teatru…> Atuncea am fost uşor şocat şi m-am gândit, dom’le… Mi se părea că asta nu e o meserie, teatrul, mie aşa mi se părea… era o chestie de plăcere, aşa, să fac o treabă… să îmi petrec [timpul]…
M-am dus – nu le-am spus acasă – m-am înscris, mă rog… Nenorocirea a făcut că din cauza asta eu am neglijat semestrul II al şcolii, eram în semestrul de practică care era… cum să spun eu, dacă nu-l absolveai rămâneai repetent. Şi eu n-am dus caietul de practică, i-am spus inginerului care avea grijă de noi la o întreprindere, Electrotehnica, pe [strada] Doamnei era, am spus: <Dom’le, eu n-o să urmez meseria asta, eu vreau să mă duc la Teatru, să fac altceva>. <Nu! Statul a cheltuit bani cu tine ca să…> <Păi tot în România rămân, tot aici…> Mi-a dat 4, nu mi-a dat notă de trecere şi am rămas repetent. […]
Au fost foarte drăguţi cu mine şi directorul şi directorul adjunct, <Dom’le, haide să-ţi faci diploma…> Şi m-am apucat să-mi fac proiectul de diplomă, că aveam un proiect de diplomă, […] m-am apucat, era chestie de tăiat tole… Nu, lasă, dom’le, să rămân repetent!.. M-am dus şi am întrebat la Teatru: <Dacă nu am absolvit patru clase, numai trei, mă primiţi?> <Da, sigur că da!> M-au primit, am dat examen, am intrat…”
„<’Nea Nicu> Bălţăţeanu, <Gicu> Vraca, <Ghiţă> Calboreanu…”
„Cum a fost examenul la Institutul de Teatru?
Ei, eram speriat, dacă nu văzusem nimic… eu nu cunoşteam actori. […] Locuind pe Mihai Vodă, am văzut şi eu cum s-a filmat o secvenţă din filmul lui Jean Georgescu, O noapte furtunoasă. Bunicul meu avea un debit de tutun şi acolo, lângă Arsenal, au filmat ei povestea, când se ţine <catindatul>, Rică Venturiano, se ţine după ele şi jupân Dumitrache tot arunca ocheade furioase în spate către ăsta. Acolo, la poarta Arsenalului vechi, acoperiseră cu pâmânt pavajul, puseseră vreo doi-trei pomi acolo. Şi în pauze ei veneau şi stăteau în debitul lui tata mare, care era singura prăvălie acolo şi aşa l-am văzut pe Beligan, pe Giugaru, pe Florica Demion şi mai era încă o actriţă, cea care a jucat pe Veta şi nu mai ştiu cum o cheamă…
Bun, deci am dat examen şi nu cunoşteam actorii, eu nu-i văzusem la teatru, să ştiu în ce-au jucat. Aveam colegi care dădeau examen împreună cu mine, care făceau figuraţie pe la teatrele din Bucureşti şi îi ştiau pe <’Nea Nicu> Bălţăţeanu, pe <Gicu> Vraca, pe <Ghiţă> Calboreanu, pe Ion Manoil, discutau aşa, <Gică, Ghiţă… a zis Ghiţă lui Nicu aseară>, mă rog… Eu mă uitam la ei ca la minuni… Evident că ei se învârteau în lumea asta a celor care făceau parte din comisia care urma să ne examineze. Şi am intrat foarte emoţionat, am dat examenul cu o schiţă de Caragiale, Infamie, şi cu o poezie de Coşbuc, Scara.
Am ieşit de la examen, nici nu ştiu ce s-a întâmplat… nici n-am văzut cine era în comisie, n-am văzut nimic, eram atât de emoţionat şi de stresat, că nu-mi aduc aminte de nimic ce s-a întâmplat acolo, tremuram… Şi pe urmă am aşteptat listele cu reuşiţi, am reuşit printre ultimii, dacă nu penultimul, chiar ultimul-ultimul n-am fost, dar pe acolo eram şi eu, printre ultimii.”
„Am intrat cu frică în clasă la doamna Buzescu”
„Urma repartizarea pe clase, urmau să ia clasele doi mari actori: Aura Buzescu şi cu Nicolae Bălţăţeanu. Şi Aura Buzescu era renumită ca fiind foarte severă. O actriţă… – mare tragediană, încă neegalată în teatrul românesc până acuma, ca talent – şi, mă rog, era austeră şi aşa era considerată… Renumele ei cam ăsta era.
Şi colegul meu, [Mircea] Albulescu, cu care am dat împreună examen – eram şi vecini – m-a întrebat: <Mă, pe tine unde te-a repartizat?> Zic: <Pe mine m-a repartizat la Aura Buzescu> – şi eu, în perioada aia, eram comic, făceam numai comedie – şi zice: <Aoleu, păi te-a nenorocit, e aşa, e aşa… du-te şi spune să te mute la Bălţăţeanu…> Cum să mă duc eu?! Cui să mă duc eu să-i spun: <Domnule, eu nu vreau la Aura Buzescu, vreau la Băţăţeanu>?! Ca ce?… <Nu ştiu, cum o fi o fi, om vedea.>… Şi am intrat cu frică acolo, în clasă la doamna Buzescu, pentru că mă temeam.
Şi începutul a fost chiar aşa cum mă aşteptam să fie, înfiorător! Urla la mine ca la… <Cine te-a învăţat să faci aşa?> – eu aveam o experienţă de la ateneele populare, eram învăţat de către nişte oameni care iubeau teatrul dar care nu cunoşteau bine teatrul şi care erau cabotini… Şi ea ţipa la mine: <Cine te-a învăţat să faci…? La circ să te duci, la revistă!…> Doamne, mă blestemam, cine m-a pus pe mine să vin la asta? Când spunea: <Hai, treci pe scenă…> – acolo era un podium, estrada aia – mai bine s-ar fi scufundat pământul să mă înghită decât să mă sui acolo şi iar să ţipe la mine!
Şi am mers aşa un semestru… Odată cu semestrul II, eu probabil că am înţeles ce vroia ea de la mine, care era treaba şi n-a mai avut nimic să-mi reproşeze. După asta, spunea: <Uite, bine aşa… aşa e bine, da…> După aia ne-am înţeles perfect, până când au dat-o afară, în anul IV, după anul [meu] III au scos-o la pensie pe ea şi pe Bălţăţeanu, pentru că se unificaseră institutele, se înfiinţase Institutul de Cinematografie [în 1950]. Deci, în anul II inclusiv, am fost foarte-foarte buni prieteni, ţinea foarte mult la mine şi eu la ea, evident şi ne-am înţeles foarte bine.
Şi în continuare, după ce am terminat institutul şi am devenit actor, ea – până când s-a prăpădit şi până când a putut să meargă şi să vină să stea într-o sală de teatru – venea de fiecare dată la toate premierele mele şi după spectacole îmi dădea un telefon, evident cu critici care mă enervau pe moment, <Ei, mă învaţă acum… gata, nu mai sunt student!> Dar după aia mă gândeam bine şi vedeam că are dreptate, îmi dădeam seama că are dreptate şi luam în considerare tot ce îmi spusese ea, pentru că erau lucruri valabile, în general.”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2013]
