Actorul Constantin Dinulescu (I)
Un călărăşean îndrăgostit de Iaşi, un iubitor al artelor, al cărţilor, un bun povestitor şi un om sentimental aşa cum îi stă bine unui artist – acesta este actorul Constantin Dinulescu. S-a născut în Alexandria, dar a copilărit şi a învăţat în Călăraşi. Şi-a făcut studiile de teatru în Bucureşti, iar în perioada stagiului a descoperit Iaşul unde avea să rămână de la absolvire (1955) încă aproape 20 de ani. În 1973 Radu Beligan l-a chemat în Bucureşti, pe scena Naţionalului unde şi-a continuat cu succes cariera, dar dulcele oraş moldovenesc, cu atmosfera lui patriarhală i-a rămas la suflet. În povestirile pe care ni le-a dăruit pentru Arhiva de istorie orală, amintirile din Iaşi revin mereu.
„L-am cunoscut pe Caragiale înainte de a şti să citesc”
„Am trăit într-o atmosferă de casă intelectuală: tata profesor, cu o bibliotecă superbă pe care am moştenit-o şi eu şi o păstrez cu sfinţenie, deşi nu ştiu ce se va alege de ea. Ne preocupa cititul, ţin minte, citeam şi noaptea pe furiş, cu pătura în cap, la lanternă. Era o nevoie, o necesitate acest univers al lecturilor. De fapt, eu am luat contact cu Shakespeare citind un volum în care toate marile lui tragedii erau trecute în proză, în poveste, erau povestite şi m-au captivat. Sigur că nu de natură… să spun că de-acolo mi se trage faptul că am ajuns la Teatru, nu, din motive mult mai dure şi mult mai aspre am ajuns eu la Teatru.
Am văzut spectacole şi l-am cunoscut pe Caragiale înainte de a şti să citesc. De ce? Tata obişnuia să facă în cadrul şcolii, cu elevii, serbări. […] Şi în cadrul acestor serbări şcolare am cunoscut Scrisoarea pierdută, D-ale carnavalului… Muşcata din fereastră a lui Victor Ion Popa. Adică am început să iau contact cu lucrări dramatice înainte ca să ştiu să citesc.”
„O piesă modestă” cu ilegalişti
„Cele mai importante contacte pe care le-am avut cu teatrul au fost în anii ’46-’47-‘48 când una din cele două surori ale mele, mijlocia, venind la facultate în Bucureşti, s-a împrietenit cu <Tili Caragili>, Matilda Caragiu care era sora studentului care promitea enorm de mult, de la Conservatorul Regal, Toma Caragiu. Şi în felul ăsta am ajuns să iau contact cu scenele din Bucureşti, la… sediu, chiar în teatrul bucureştean. Până atunci văzusem aşa, turnee. Şi ştiu că am văzut spectacole memorabile, mi-au rămas aşa… Începuseră deja să se joace piese de-astea ocazionale, scrise cu temă bine… stabilită politic, dar toate interpretate de mari actori, pentru că era unica posibilitate ca ele să aibă public. Nu le puteai face o distribuţie de mâna a doua, pentru că şi aşa publicul le ocolea. Publicul venea pentru că mai avea ocazia să întâlnească pe Aura Buzescu, pe Emil Botta, pe Maria Botta, că aşa am văzut [şi eu], la perioada aceea, Trei surori în montarea lui Moni Ghelerter, cu o distribuţie uriaşă, aşa am văzut Romeo şi Julieta cu Mihai Popescu şi cu Mimi Botta în Julieta, aşa am văzut, de pildă, spectacole care au dispărut, dar care trăiesc prin creaţiile uriaşe făcute de actori.
De pildă, am văzut Anii negri, o piesă scrisă de Niculae Moraru şi [Aurel] Baranga, ceva cu Siguranţa, cu ilegalişti, mă rog, o piesă modestă altfel, care n-ar fi avut niciun viitor, dar ea trăia prin câteva interpretări. De pildă, era fabulous Ion Finteşteanu, şeful Siguranţei. Iar clú-ul spectacolului era Aura Buzescu. Şi am văzut pentru prima oară şi am înţeles fenomenul care se petrece mai des în Italia, la Scala din Milano, când marii cunoscători au văzut opera de nu ştiu câte ori şi vin numai […] s-o asculte în Casta Diva numai pe Maria Callas. Au ascultat-o, [ea] a luat acuta, au aplaudat discret, au plecat. Aşa se întâmpla în Teatrul Naţional când se juca Anii negri: oamenii veneau – sigur, poate să pară ciudat, mai ales pentru tânăra generaţie de colegi – [pentru Aura Buzescu]. Aura Buzescu juca un rol… mama unui ilegalist utecist închis la Siguranţă. Şi o cheama la Siguranţă şeful Siguranţei, Finteşteanu, să-i spună: <Uite, vrei să-l iei acasă?… Pleci cu el, spune-i să declare că aşa şi aşa şi pleci cu el acasă>. Şi, între timp, intră unul din subordonaţi şi-i spune ceva la ureche şefului. Şi se înţelege că ăla a dat mai tare cu ranga [în deţinut] şi… Şi atât făcea Aura Buzescu, […] se sprijinea de biroul şefului Siguranţei şi scotea un ţipăt atât de dramatic! Electriza sala… Dacă stăteai la momentul ăsta, puteai să pleci satisfăcut că ai văzut într-adevăr un moment de maximă intensitate. Sau, cum ţin minte altă piesă ocazională, de-asta care a dispărut, a Mariei Banuş despre agricultură, Ziua cea mare în care era vorba despre un ţăran mijlocaş care era convins cu mijloacele timpului să intre în colectiv, să-şi abandoneze gospodăria şi să intre în colectiv…”
„Spectacolul nostru a impresionat”
„Acasă, preocupările mele nu erau chiar atât de înclinate spre teatru. Aveam un laborator de fizică, de chimie, dacă intrai mureai electrocutat sau cine ştie ce se întâmpla. […] Şi eram preocupat de treburile astea, nu lăsam deloc să se întrevadă că aş putea aluneca spre altceva. Şi, în plus de asta, tata avea – dincolo de pasiunea lui de [spectator de] teatru – pentru mine spunea: <Măi, tu ai fost un copil cu şcoală, cu carte, ai mai făcut şi sport>, ceea ce era real, <cum o să te duci să te faci [actor]…? Ce treabă ai tu, actor, aşa… să ajungi să dormi cu capul pe mesele din crâşme…> – avea imaginea asta care îl oripila, că o să ajung un beţivan nerealizat. […]
Între timp, la şcoală se mai aveau nişte activităţi: montam spectacole, după ce văzusem la Bucureşti… Şi am montat – <montat> sună pretenţios, aşa, ne-am jucat – şi am pus în scenă Cumpăna, de Lucia Demetrius. Noi făceam decorul, elevii. Munceam, aduceam de acasă o scândură… Costică Budişteanu – regretat coleg de-al meu, [mai târziu] regizor la Alexandru Sahia, cu multe premii internaţionale – s-a dus şi a adus mobile din dormitorul părinţilor, ca să avem – era teatru realist – scena cu plafon, cu lustră. Şi, de altfel, mă rog, spectacolul nostru a impresionat şi a rămas în cartea de aur a şcolii. Alt coleg de-al meu, Emil Boitan – cred eu, cu mult mai talentat şi mult mai înzestrat pentru teatru, dar care n-a făcut teatru tot din motive politice, n-avea nici el origine prea <fericită> – a pus în contrareplică Cetatea Neamţului. […]
În general, profesorii, când pregăteam câte-o serbare de-asta, cu o zi-două înainte de soroc erau îngăduitori şi pe cei prinşi în distribuţie ne îngăduiau de la şcoală ca să repetăm, să punem la punct ultimele amănunte. Exista o excepţie, un tip aprig, profesorul de latină, Ion Guţulescu, care era cât un munte de om şi care n-avea mamă, n-avea tată, <Ce e aia?… Ia să treacă la lecţie toţi ăştia…> Şi ne-am pomenit <toţi ăştia>, cu cămeşoaie pe noi, [cum eram] plăieşi, cu cuşme în cap, mustăţi lipite cu cocă, cu chibritul ars făcându-ne [machiaj] pe faţă… Şi ne-a înşirat aşa, de la catedră până în fundul sălii, la cuier. Şi ne-a pus, zice: <Ia citeşte…> – şi avea şi un alint pentru secătură – <…secăturică, ia citeşte! Ia fă tu retroversiunea, ia, gramatica…> Şi au început să sară mustăţile şi cuşmele de pe noi… Ne-a dat el serbare!… Deci, exista o preocupare, un anume climat.”
„Am început să mă pregătesc pentru Arhitectură”
„Eu, în şcoală, aveam un profesor foarte bun de desen, Zaharia Simion şi [zic]… <Domn’ profesor, eu parcă aş vrea să dau la Arhitectură>. În mintea mea, auzind […] de [Liviu] Ciulei că el face… dar e şi architect şi nu ştiu ce, zic, fac şi eu Arhitectura şi rămân în teatru… fac decorul, scenografie… Ei, şi am început să mă pregătesc pentru Arhitectură şi, zic, împac şi capra şi varza, nu ies nici din vorba lui tata şi-mi satisfac şi eu, mă rog, visul meu de teatru.
La toată treaba asta – ea se petrecea în anul ’50 – au venit nişte date pe care nu le prevăzusem, nici tata nici eu. Anume, împlinisem 18 ani şi am [fost] recrutat… Cu dosarul lui tata de chiabur […] – tata a luptat la Mărăşeşti, tânăr sublocotenent într-un regiment de infanterie [şi avea pământ] – fiii de chiaburi, de moşieri, mergeau la DGSM – erau detaşamentele de muncă forţată. Asta însemna să spargi piatră pe rambleuri de cale ferată, să munceşti la tuneluri pe la Salva Vişeu şi pe nu ştiu unde, ceea ce era peste puterile mele.
Şi, în situaţia asta, spun, mă pregăteam de Arhitectură. Am pus burta pe carte. […] Mă rog, eu n-am luat o medie [bună] şi am fost declarant, foarte politicos, <admis fară loc>. Asta însemna să mă întorc la Călăraşi – şi era de-acuma toamnă – să plec la unitate, să mă încorporeze. Perspectiva asta era sinistră. Şi atunci i-am spus tatei, eu uneltind aicea [la Bucureşti] cu sora mea, cu Toma Caragiu, cu Tili Caragiu [sora lui], măi, ce fac? Se mai dădea o sesiune de toamnă, în septembrie, la Teatru, la Institutul de Teatru. Şi spun: <Măi, tată, rămân să încerc… stau un an acolo, ca să scap de încorporare şi pe urmă vedem noi, între timp.> Tata a admis, pentru că îl îngrozea şi pe el ideea că voi merge la DGSM.”
„O comisie, de ţi se tăia respiraţia”
„M-am pregătit cu Tomiţă şi cu un alt actor, răposat şi el întru Domnul, Cicerone Ionescu şi mi-am pregătit examenul pentru Institut. Aveam în repertoriu la data aia Brasselianda, a lui Louis Aragon, o chestie foarte importantă, foarte interesantă pentru un concurs de admitere la Teatru: un copil care vede bombardamentul, sub imaginea unui nor negru care aduce grindină. Pe urmă mai învăţasem o poezie, Pindar, a lui Jules Truffier, un dramaturg din ăsta specializat în teatru bulevardier, teatru francez şi versificator bun. Şi, de la Tomiţă, el mi-a mai dat [o idee], <Bă>, zice, <asta e bombă, dacă te duci cu ea: Cântece de ospiciu, de Păstorel Teodoreanu>.
Şi a venit şi ziua examenului, comisia… nu pot să vă spun ce comisie era, începând cu Breslaşu care era rectorul Institutului, Şahighian, Aura Buzescu, Timică, Nicolae Bălţăţeanu, Alexandru Finţi, Moni Ghelerter, Beate Fredanov, dom’le, era o comisie, de ţi se tăia respiraţia, ceea ce s-a întâmplat şi cu mine.
Am intat acolo, hhh…, nu mai aveam voce. Şi Timică zice: <Ia, măi, băiete, un pahar cu apă şi bea>. Şi am băut o gură de apă de mi-am revenit puţin. <Ce spui?> şi-am spus, norocul meu, – şi pe urmă explic de ce nororcul meu – Pindar. Era o chestie pe râs, pe plâns, aşa, dar nu dramatică, era o parodie. După care era o lectură la prima vedere şi erau câteva volume, am pus mâna şi am luat un Caragiale, Schiţe şi nuvele şi am citit la prima vedere Mache şi Lache sau ceva de genul ăsta…<Bă, mersi! Gata, altul…> […] Seara, cu sufletul aicea, m-am dus acolo, nu mi-a venit să cred – eram admis! Victorie! Strig lui tata: <Tată, gata, am scăpat şi de DGSM şi de spaime şi de topor şi de târnăcop, gata!> <Da>, zice, <dar la anul ştii ce ai de făcut>. <Da, tată…> Ei, în sfârşit… Şi a început facultatea.”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2013]
