Praznicul nașterii Sfântului Ioan Botezătorul a ajuns în Lumea Nouă descoperită de Cristofor Columb prin intermediul conchistadorilor și a devenit prilej de mare sărbătoare. Pe 24 iunie, locuitorii statelor din centrul Mexicului, ca și din regiunea Oaxaca, în sud-vest, în orașul San Juan Bautista Atlatahuca, îl cinstesc pe sfânt cu festivități avându-și originea în Spania, ce au fuzionat, cu secole în urmă, cu ritualurile dedicate zeităților prehispanice, în special cu Tlaloc, zeul ploii, fertilității și apei la azteci. Potrivit credinței populare, pe 24 iunie în centrul Mexicului cade o ploaie torențială denumită „cordonazo de San Juan”, care marchează începutul sezonului ploios. De aceea, aztecii organizau festivități spre a-l îndupleca pe zeul lor Tláloc, iar evanghelizatorii europeni au suprapus peste sărbătoarea prehispanică ziua nașterii Botezătorului. Spre deosebire de Spania și de multe țări latino-americane, unde se pune accentul pe aprinderea focurilor purificatoare în ajunul sărbătorii, în Mexic există tradiția ca oamenii să se spele cu apa de ploaie strânsă în vase lăsate afară peste noapte, considerând că apa e binecuvântată de sfânt.
Totuși, se păstrează și obiceiul aprinderii focurilor, adesea pe malul mării, ca ritual de purificare. Totodată, unul dintre cele mai neobișnuite și autentice locuri din Mexic este San Juan Chamula, locuit de comunitatea Tzotzil, urmași ai indigenilor Maya, un exemplu de sincretism religios, cultural și social. Localitatea găzduiește o biserică diferită de oricare alta, Iglesia de San Juan, biserica Sfântului Ioan, veche de secole, cu pereți văruiți în alb și cu o intrare marcată de arcade vopsite în verde aprins, un loc al cărui interior nu poate fi fotografiat, deoarece localnicii cred că aparatul foto le fură spiritul. În fața locașului se înalță o cruce verde pe care e scrijelit un model alb, sugerând acele de pin, o expresie de netăgăduit a unei particulare suprapuneri a crucii creștine peste crucea pre-creștină a civilizației Maya.
Aici, medicina populară și șamanii sunt luați foarte în serios, la fel este și versiunea proprie a credinței, cunoscută sub numele de catolicism de tip Chamula, o contopire unică a elementelor precolumbiene cu cele aduse de conchistadori, singurul ritual catolic păstrat în acest locaș fiind botezul. În interior nu există strane, credincioșii se roagă în genunchi, printre șiruri de lumânări aprinse, din tavan atârnă spre pereții laterali perdele și candelabre, iar podeaua e acoperită cu ace de pin, considerat de populația locală sacru. În capătul navei, altarul principal îi este dedicat Sfântului Ioan Botezătorul, la care vin, în fiecare an pe 24 iunie, spre cinstirea nașterii sale, localnicii și cei din comunitățile apropiate, în costume ceremoniale, în spectaculoase procesiuni.
Dincolo de tradiția locală a ceremoniilor solare, care și-au pierdut importanța de-a lungul timpului, în centrul și nordul Columbiei, Sfântul Ioan Botezătorul este sărbătorit cu jocuri de artificii și festivaluri de muzică, în special în orașele al căror patron este, iar țăranii îl sărbătoresc ca grabnic aducător de prosperitate pentru recoltele lor, mai ales pentru cele de orez. În capitala Ibagué a departamentului Tolima, cunoscută ca orașul muzical al Columbiei, pentru celebrele sale festivaluri de muzică și pentru numărul mare de melomani, un alt cunoscut eveniment este și festivalul popular care are loc în fiecare an, în iunie, în ajunul festivităților pentru Sfântul Ioan și Sfântul Petru, zile în care piețele și parcurile devin cele mai căutate scene unde oamenii dansează pe ritmuri andine. În Argentina, sărbătoarea Sfântului Ioan începe din 21 iunie, cu Noaptea Sfântului, când în Los Cardales, din regiunea metropolitană Buenos Aires, se aprinde focul numit Fogata de San Juan, și se ard figurine din hârtie, înălțându-se rugăciuni către cer. O altă tradiție este cea unei mingi din cârpe, care este înmuiată în gaz, pentru a se transforma într-un glob de foc, purtat pe un suport, prin mulțime. În Peru, străvechiul tărâm al Marilor Inca, sărbătoarea Sfântului Ioan începe pe 23 iunie, când mai ales în zonele îndepărtate de orașe oamenii se îmbăiază în apele curgătoare, pentru purificarea trupului, căci se crede că, în această zi, Sfântul Ioan binecuvântează cursurile de apă, iar cine face baie în ele are parte de fericire și de sănătate tot anul.
Pe data de 24 se desfășoară o procesiune, însoțită de o trupă muzicală, și are loc un dans de grup în jurul unui palmier încărcat de daruri. În multe orașe din munți, pe 23 iunie noaptea sunt aprinse focuri pentru a alunga nu numai spiritele rele, ci și frigul, căci la această dată aici se face simțită iarna. În Bolivia, de ziua Sfântului Ioan oamenii obișnuiau să ardă mobilierul și lucrurile vechi din lemn adunate pe parcursul anului, pentru face loc altora noi. În prezent, noaptea Sfântului Ioan este sărbătorită în toată țara, dar fără focuri, pentru a se evita riscul de incendiu. Totuși, unele comunități retrase, mai mici, continuă tradiția arderii obiectelor vechi, iar în unele zone, localnicii pășesc peste cărbuni aprinși și sar peste focuri, pentru a se purifica.
Aduse în Brazilia de portughezi, în perioada colonială, și căpătând influențe indigene, cu particularități regionale, Festas Juninas, din ciclul sărbătorii Sfinților Populari, tradiționali în Portugalia – Sfântul Anton, Sfântul Ioan și Sfântul Petru, încep pe 12 iunie, cu Sfântul Anton, și se încheie pe 29 iunie, cu Sfântul Petru, în acest interval, zilele de 23 și 24 iunie fiindu-i rezervate Sfântului Ioan Botezătorul, cu nelipsitele focuri și jocuri de artificii. În nord-estul țării, în mare parte arid, aceste festivități coincid cu sfârșitul anotimpurilor ploioase din regiune, iar localnicii îi aduc ofrande de mulțumire Sfântului Ioan pentru ploaia cu care i-a binecuvîntat. De asemenea, ei sărbătoresc bucuriile vieții rurale și nu uită să își prezinte cu multă mândrie portul popular și să organizeze dansuri specifice, majoritatea aduse din Europa. Dansul cel mai răspândit la Festas Juninas este quadrilha, apărut în Anglia secolului al XIII-lea, introdus apoi în cultura franceză și ajuns la mare modă în Europa și în coloniile sale la sfârșitul secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea. Din secolul al XIX-lea, dansul a devenit popular în Brazilia sub influența Curții portugheze, fiind foarte bine primit de nobilimea din Rio de Janeiro, dar cucerind și poporul și însoțind sărbătorile recoltelor și ale sfinților populari. Quadrilha junina e dansat pe ritmurile rapide ale muzicii numite forró, pentru care cuplurile se îmbracă în straie rustice de caipiras, femeile având un machiaj special, cu pistrui pe față, în timp ce bărbații își pot picta mustăți și bărbi. Există și un loc în care festivitățile sunt foarte diferite, în statul Maranhão, unde se păstrează variații ale practicii ritualice datând din secolul al XVIII-lea, numită Bumba Meu Boi, un ritual de critică socială venit din vremea când sclavii și locuitorii din mediul rural și-au creat propriile evenimente, ca o revoltă împotriva clasei superioare bogate, inserând povestea folclorică a unui taur care moare și apoi revine la viață, exprimată comic prin cântec și dans. Și gastronomia are un loc special în cadrul sărbătorilor din iunie, punând accentul pe ingredientele locale folosite la prepararea unor feluri speciale cum ar fi bolo de fubá (prăjituri din orez măcinat sau făină de porumb), curau (un desert din porumb amestecat cu lapte condensat și alune, acoperit cu scorțișoară), cocada de coco (cu nucă de cocos mărunțită amestecată cu lapte condensat și unt), pé-de-moleque (bomboane din caramel întărit și alune) și paçoca (bomboane din arahide zdrobite). (Cristina Zaharia)
