Silvia Kerim: “Am semnat cele mai frumoase texte pentru copii!”
Oarecum departe de propaganda comunistă, piesele difuzate de “Teatrul la microfon pentru copii” și de “Teatrul la microfon” au reușit performanța de a avea o audiență ridicată, de va fi îndrăgite de radioascultători. La popularitatea acestor emisiuni a contribuit, în primul rând, repertoriul ales din literatura clasică, unde îndemnurile partinice nu își găseau locul. De asementea, la calitatea pieselor de teatru difuzate au contribuit atât excelenții regizori pe care îi avea Radio, cât și marii actori invitați să dea viață peronajelor. De asemenea, la calitatea materialelor difuzate a contribuit atât relația de colaborare care a existat între redactori, cât și spijinul șefilor – după cum își amintește Silvia Kerim – care între 1961 – 1971 a fost redactor la Redacția culturală (Teatrul pentru copii, Teatrul radiofonic și Emisiunile de literatură)
„Am venit în Radio în 1961, chiar de Crăciun, şi am fost o norocoasă de la început. Unul din noroacele mele se numeşte faptul că am lucrat la Radio. Am fost repartizată într-un loc care se numea “Teatrul la microfon pentru copii“ şi foarte curând după aceea am lucrat şi la “Teatrul la microfon “. A fost un noroc pentru că majoritatea pieselor care constituiau repertoriul “Teatrului pentru copii “ erau poveşti. Erau izvorâte din literatura clasică, deci minciuna nu prea încăpea acolo. Actorii erau mari şi foarte mari, regizori mari şi foarte buni, încât compromisul şi minciuna nu prea încăpea. Acelaşi lucru pot să-l spun și despre “Teatrul la microfon“, unde domina de departe teatrul clasic românesc sau universal. Adaptările din literatura sovietică, plecăciunile în faţa literaturii care făceau sluj în faţa marilor idealuri comuniste erau mai puţine. De acolo, de la Radio, de la “ Teatrul la microfon “ mi-ar face mare plăcere să-l amintesc pe Leonard Efremov. Era ginerele [dirijorului] Jean Bobescu. Era un om de o vastă cultură şi de o căldură cum numai ruşii o au. El chiar era un rus, dar i-aş zice un rus “alb”[adică anticomunist] care a iubit enorm Radioul şi ne-a învăţat pe noi, cei care am venit în urma lui, mult mai tineri, ce înseamnă disciplină, ce înseamnă pasiunea pentru meseria pe care o faci. Noi îi spuneam “Leoncic”. Mie îmi spunea într-un fel foarte frumos: “Krasaviţa”. Asta în ruseşte înseamnă “frumoasă”. Vreau să spun că Leonard Efremov a fost unul dintre oamenii care s-au îngrijit ca ceea ce ieşea din mâna lui, din mintea lui, din energia lui ca să fie curat şi frumos. (….) Nu ştiu cum, în anii aceia “Teatrul la microfon “ a înregistrat cele mai multe înregistrări antologice. (…) De la “Teatrul la microfon “, redacţia s-a mutat la etajul VI “Teatrul la microfon pentru copii”. Aici l-am avut ca şef pe Eduard Jurist – un om absolut extraordinar care la rândul lui scria foarte frumos pentru copii. Atunci l-am cunoscut pe Călin Gruia, atunci l-am cunoscut pe Vasile Măniceanu, care scriau lucruri foarte frumoase pentru copii. De la Eduard Jurist am învăţat ce înseamnă să fii modest ca şef, să ai atenţie egal distribuită faţă de redactori noi sau cei mai vechi. Tot acolo l-am avut coleg pe Călin Gruia – un scriitor de rară înzestrare. Îmi face mare plăcere să o pomenesc aici pe Mioara Paller care, la un moment dat a fost şefa Secţiei Emisiuni pentru Copii şi căreia îi datorez bucuria de a scrie pentru copii. Ea a simţit în mine această iubire pentru copii, chiar dacă eu nu am avut copii. A simţit această dorinţă a mea de a scrie pentru copii. Mi-a dat să prelucrez nişte poveşti care erau traduse prost din literatura chineză sau japoneză… Aceste poveşti aveau în tâlc al lor dar care erau foarte prost povestite. Și eu, repovestind, mi-am dat seama că pun foarte mult din imaginaţia mea şi că, la un moment dat aş putea să scriu chiar eu poveştile. Și în felul ăsta Mioarei Paller îi datorez faptul că m-am apucat şi-am scris poveşti pentru copii, scenarii pentru copii care se joacă şi acum şi mă onorează acest lucru pentru că ele se dovedesc a fi în stare să bucure copiii.
Mioara Paller n-a făcut compromisuri sau când a fost obligată, n-am să uit cât era de jenată când mă ruga să adaug în coada unei poveşti ceva moralizator. Mie mi se părea că se strică povestea, că dacă nu reiese morala atunci înseamnă că povestea e proastă. Dar cedam însă de fiecare dată pentru că această cedare era momentană, dar până la urmă ea era în favoarea poveştii. Vreau să pomenesc pe Marin Stănescu, care era şeful acestor emisiuni de tineret şi copii. Era o redacţie destul de întinsă şi şeful cel mare era domnul Marin Stănescu, de care nouă ne era foarte frică și pe care eu nu-l ştiam la faţă. Și când ajungeau textele la el, îmi era foarte frică cum se întorc. Se întorceau întotdeauna aşa cum le-am scris. Şi după mulţi ani, l-am revăzut în Televiziune, când m-am reangajat după 1990. Și dânsul mi-a spus, spre marea mea bucurie: “Cele mai frumoase texte pentru copii, au fost acelea semnate de Silvia Kerim pe care eu <<le vizam>> în Radio. “ Vreau să spun că în textele mele eu n-am scris niciodată cuvântul “ pionier “, cuvântul “ partid “, cuvântul “ şoim “. Scenariile şi poveştile mele sunt poveşti triste cu oameni săraci, cu bunici care mor, cea mai scumpă prăjitură este plăcintă cu mere sau cel mai plăcut desert este pâine prăjită cu magiun de prune. Întotdeauna m-am gândit că sunt mult mai mulţi copii nefericiţi şi orfani decât copii bogaţi şi râzgăiaţi. Și că aceste poveşti trebuie să ajungă la ei într-o vreme în care noi trebuia să scriem numai despre copii fericiţi care în numele partidului cresc sănătoşi şi n-au nici o grijă. Într-o vreme când aveam de-a face cu nişte scrieri în care realitatea se înfăţişa destul de tristă şi lipsită de speranţă, nu era prea uşor să laşi un text să treacă”.
[Interviu realizat de Virginia Călin, 1998]
