Lupta pentru independenţa Americii de Sud şi rezistenţa împotriva ocupaţiei spaniole este circumscrisă personalităţilor a două figuri istorice remarcabile, Manuela Saenz (Ecuador) şi Simón Bolívar (Venezuela), doi lideri de seamă ai vremurilor lor.
Dincolo de istorie, rămâne povestea de iubire nemaiîntâlnită dintre cei doi, Manuelita şi Simon, sub motto-ul: „Iubeşte-mă şi nu mă părăsi, chiar dacă te-ar chema Dumnezeu Însuşi!”.
Luni, 24 iulie, marcăm împlinirea a 240 de ani de la naşterea lui Simón Bolívar, supranumit „Eliberatorul”, soldat şi, mai apoi, om de stat sud-american, care a condus revoluţiile împotriva dominaţiei spaniole în viceregatul Noua Granada.
Simón José Antonio de la Santísima Trinidad Bolívar y Ponte Palacios y Blanco, mult mai cunoscut drept Simón Bolívar, s-a născut la 24 iulie 1783, la Caracas, în Venezuela, fiind fiul lui don Juan Vicente Bolívar (1726 – 1786), colonel de armată și al donei Maria Conception Palacios.
Părinţii săi au fost extrem de bogaţi – plantații de trestie de zahăr, case, ferme, moșii și sclavi – , iar Simón va moşteni toată această avere, încă din copilărie, după ce îşi va pierde, la doar trei ani, mama, iar la zece ani tatăl, amândoi fiind bolnavi de tuberculoză.
Până atunci, părinţii săi au considerat că cel mic, având în vedere averea lor considerabilă, nu avea de ce să acumuleze prea multe cunoştinţe de matematică ori gramatică. Va avea totuşi un profesor particular, care s-a străduit să stimuleze aptitudinile copilului.
După pierderea părinţilor, va rămâne, alături de fratele mai mare, în grija mătușii Josefa și a unchiului Pedro Palacios, devenit administrator al uriaşei averi a copilului.
Până la 15 ani, va trăi la țară, la moșia San Mateo în valea Araqua.
Copilul răsfăţat de odinioară, devine, treptat, un tânăr bărbat, inteligent şi bun, sensibil, drept, mai degrabă modest şi simplu.
Apoi, unchii săi Esteban și Pedro Palacios îl vor găzdui la Madrid, unde va fi introdus în cercurile aristocraţiei. Este momentul în care tânărul cu educaţie precară, se va familiariza cu operele lui Homer, Cervantes sau Dante. Mai mult, Simón devine autodidact, va asimila noţiuni de gramatică, filosofie, ba chiar scrie corect ortografic şi învaţă conveniențele sociale ale vremurilor sale.
În anul 1799, Simón se îndrăgostește de Maria Teresa Josefa Antonia Jaquina Rodriguez del Toro y Alaysa, fata unui om bogat venezuelean, iar la 30 noiembrie 1800, o cere pe aceasta de soţie.
Abia în mai 1802, Simón și Teresa se căsătoresc la Madrid, apoi pleacă împreună la Caracas și San Mateo, însă tragedia avea să lovească tânărul cuplu, la 23 ianuarie 1803, când Teresa moare de friguri.
Dispariţia soţiei va face din el, dincolo de drama suferită, pe lângă bogăţie, viitorul general cu ambiţii şi principii revoluţionare solide.
La întâlnirile aristocraţiei pariziene o va cunoaşte pe Fanny de Villars, soția unui colonel, căreia îi va deveni amant. După o perioadă plină de probleme de sănătate, se reface, iar întâlnirea și discuțiile avute la Roma și Neapole cu baronul von Humboldt vor avea mare însemnătate pentru viitorul lui Bolívar.
Pornind de la principiile sale, că indiferent de culoare şi origine, toţi locuitorii ţinuturilor sale natale sunt egali, că nu poate fi acceptată ideea de sclavie, Bolívar creionase deja ideea de independență și emancipare pentru statele sud-americane pe care le vedea prospere într-o federație sub conducerea unui singur om.
În iulie 1807, la doar 24 de ani, revine la Caracas, cu dorinţa eliberării de sub dominaţia spaniolă.
Condițiile politice din Europa au avut repercusiuni asupra statelor din America, iar valul stârnit de Napoleon a generat și dorința de eliberare a coloniilor.
Bolívar va pune la cale şi va participa la mai multe întâlniri conspirative, iar la 19 aprilie 1810, guvernatorului spaniol i s-a luat oficial puterea şi a fost expulzat din Venezuela, iar la conducere s-a instalat junta militară.
Conducerea mişcării de independenţă va fi preluată de Francisco de Miranda, nimeni altul decât acela care, în 1806, încercase să elibereze Venezuela de unul singur, să revină în Caracas şi să preia comanda mişcării de independenţă.
În martie 1811, la Caracas s-a întrunit un congres naţional pentru a elabora o constituţie, iar la 5 iulie 1811, Venezuela este proclamată independentă.
Bolívar a intrat în armata tinerei republici şi i s-a încredinţat Puerto Cabello, un port vital pentru Venezuela. Au urmat unele trădări şi revenirea spaniolilor la conducere.
Bolívar se va refugia în Noua Granada (actuala Columbia), unde va redacta şi publica manifestul său politic, „El Manifiesto de Cartagena”, în care a atribuit căderea Primei Republici lipsei unui guvern puternic şi a făcut apel la un efort revoluţionar unit pentru a distruge puterea Spaniei în America.
Bolívar va conduce o forţă revoluţionară pentru a recuceri Venezuela, iar după o campanie rapidă şi dură, i-a învins pe regalişti în şase bătălii, iar la 6 august 1813 a intrat în Caracas. A primit titlul de Eliberator şi a instaurat dictatura politică, însă războiul de independenţă era abia la început.
În 1814, Bolívar a fost înfrânt din nou de spanioli, şi astfel s-a pus capăt celei de-a doua republici venezuelene.
Bolívar va fugi în Noua Granada, apoi în Jamaica, unde va scrie cel mai important document al carierei sale „La Carta de Jamaica” în care a schiţat o panoramă grandioasă, din Chile şi Argentina până în Mexic. „Legăturile”, scria Bolívar, „care ne-au unit cu Spania au fost retezate”.
Documentul propunea înfiinţarea unor republici constituţionale în toată America hispanică, iar pentru fostul viceregat al Noii Granade şi-a imaginat un guvern construit după modelul celui din Marea Britanie, cu o Cameră superioară ereditară, o Cameră inferioară aleasă şi un preşedinte pe viaţă.
Bolívar va ajunge în Haiti, o republică mică, eliberată de sub stăpânire franceză, iar după mai multe înfrângeri, Bătălia de la Boyaca de la 7 august 1819 a fost lupta crucială în urma căreia cea mai mare parte a armatei spaniole s-a predat în faţa lui Bolívar. Trei zile mai târziu, acesta a intrat în Bogota. Era un moment de răscruce în istoria nordului Americii de Sud.
Bolívar a fost numit preşedinte şi dictator militar, iar trei zile mai târziu era proclamată La República de Colombia, alcătuită din cele trei departamente Cundinamarca (Noua Granada), Venezuela şi Quito (Ecuador).
La începutul lui 1820, în urma revoluţiei din Spania, regele spaniol a fost obligat să recunoască idealurile liberalismului pe frontul de acasă, acţiune care a descurajat forţele spaniole din America de Sud.
Bolívar va reuşi să înfrângă forţele spaniole din Venezuela, iar Bătălia de la Carabobo din iunie 1821, a deschis porţile Caracasului, pământul venezuelean natal al lui Bolívar fiind, în sfârşit, liber.
Deşi fusese ales preşedinte, Bolívar considera că acea constituţie avea un caracter prea liberal pentru a garanta supravieţuirea operei sale.
La sfârşitul anului, Ecuadorul era eliberat, iar la Quito, „Eliberatorul” a întâlnit-o pe cea care avea să devină pasiunea vieţii lui, Manuela Saenz, o revoluţionară înflăcărată, care şi-a recunoscut deschis dragostea pentru Bolívar şi l-a însoţit întâi în Perú, apoi în palatul prezidenţial de la Bogota.
Aşadar teritoriul Gran Colombia – Columbia, Venezuela, Ecuador şi Panama de azi – fusese recuperat în totalitate, iar noul guvern era recunoscut de SUA. Doar Peru şi Peru Superior rămăseseră în mâinile armatelor spaniole.
Calea către realizarea celei mai mari ambiţii a lui Bolivar era deschisă, însă, iar în septembrie 1823 el a intrat în Lima.
Bolivar devenise preşedintele Gran Colombia şi dictator al Peru.
În 1826, se va concretiza un mai vechi proiect al său, după ce un congres american general s-a întrunit în Panama sub conducerea lui Bolivar. Se va semna un tratat de alianţă, s-au planificat organizarea unei armate şi a unei flote comune şi o adunare bianuală în care să fie reprezentate statele federative.
Neînţelegerile dintre Venezuela şi Noua Granada au început odată cu uniunea acestora în Gran Colombia.
S-a proclamat dictator al Gran Colombia şi a cerut o convenţie naţională care s-a întrunit în aprilie 1828, însă va fi ţinta unui atentat al unor conspiratori liberali.
Însă era momentul în care sănătatea sa devenea din ce în ce mai precară, iar în acest timp Peru a invadat Ecuadorul cu intenţia de a anexa Guayaquil, iar în toamna lui 1829, Venezuela s-a separat de Gran Colombia.
Bolivar realizează că prezenţa sa reprezenta un pericol pentru pacea internă şi externă a naţiunilor care îi datorau independenţa, iar la 8 mai 1830 a părăsit Bogota, plănuind să se refugieze în Europa.
Va accepta însă invitaţia unui admirator spaniol, de a merge la moşia acestuia de lângă Santa Marta, Columbia, însă acolo, la 17 decembrie 1830, îşi va găsi sfârşitul, la doar 47 de ani, în urma tuberculozei, la fel ca părinţii săi.
Francisco de Paula Santander a preluat conducerea țării după moartea lui Bolivar și a trimis-o pe Saenz în Jamaica în exil. Cinci ani mai târziu, ea a încercat să se întoarcă în Ecuador, dar pașaportul a fost revocat și, în schimb, a început să locuiască în Paita, un oraș mic din nordul statului Peru.
Ultimii ani din viața ei au fost nefericiţi, întrucât avea foarte puțini bani și a supraviețuit vânzând tutun și traducând scrisori.
Manuela Saenz a murit la 23 noiembrie 1856 din cauza difteriei în Paita, Peru.
