Mari oameni ai partidelor istorice. Ţărăniştii 1937-1947 (IX)

de Silvia Iliescu
de Silvia Iliescu

La 27 ianuarie 1941 generalul Ion Antonescu instaura o dictatură militară. Nu avea o idelologie şi nu era sprijinit de un partid politic de masă. Iuliu Maniu şi ceilalţi lideri ai Partidului Naţional Ţărănesc au refuzat să colaboreze cu Antonescu, deşi acesta îi invitase să facă parte din guvern. Fiind adepţi ai regimului democratic, nu erau de acord cu faptul că Antonescu desconsidera practicile paramentare şi se subordonase politicii Germaniei hitleriste.

Membru al PNŢ din 1933, filologul Gabriel Ţepelea (1916-2012) a colaborat la ziarele din Cluj ale partidului, Patria şi România Nouă. În anii războiului a fost redactor la Ardealul (1942-1946) şi apoi secretar general al Tineretului PNŢ din Transilvania. Ardealul era fondat de Iuliu Maniu la Bucureşti şi era ziarul refugiaţilor ardeleni care plecaseră după cedarea părţii de Nord-Vest a Transilvaniei (1940). În primii ani a apărut săptămânal, mai târziu a devenit cotidian, apoi s-a stins. În anii consolidării comuniştilor la putere, toţi redactorii Ardealului, printre care Corneliu Coposu şi Gabriel Ţepelea – care erau şi oameni politici – aveau să ajungă în închisorile comuniste.

August 1944

„Făcând parte din anturajul domnului Maniu şi năpustindu-se avioanele germane deasupra capitalei, întrunirile noastre se făceau în subsolul Băncii Naţionale care era considerată o clădire capabilă să reziste la bombardamentele astea care se făceau asupra Bucureştiului şi care erau foarte dezordonate, germanii au fost surprinşi de detaşarea României. N-au înţeles politica sau, mă rog, fapt este că aviaţia lor bombarda în general locuri unde credeau ei că se ascund nişte documente care le-ar fi defavorabile. Şi-atuncea cam unde a fost un serviciu secret al lor, locul acela era bombardat. Aşa s-au bombardat nişte clădiri, [bombardamente] care practic n-au nici o logică. […]

La 22 august am vorbit cu domnul Maniu în Strada Sfinţilor 10, etajul 5, împreună cu: Corneliu Coposu, cu doctor Constantin Hagea, Emil Boşca Mălin şi Vasile Netea. De ce?… Pentru că în ziua de 20 august noi am făcut un gest, […] am convocat Academia Română reprezentată prin şapte membri, în frunte cu Nicolae Bănescu, care […] era istoric, era Slăvescu care era economist, profesor la ASE şi noi am inaugurat un monument funerar al lui Coşbuc de la Bellu. Monumentul funerar al lui Coşbuc l-am inaugurat ca un răspuns la faptul că la Năsăud bustul din faţa liceului a fost cotropit, a fost distrus de horthyşti, iar la Bucureşti am văzut că avea o cruce de lemn care nici măcar nu mai stătea în picioare. […]

Ei, dar ce s-a întâmplat atunci ? Am chemat Academia Română şi au venit refugiaţii ardeleni acolo, în număr mare. Au fost acolo între 5.000-10.000 de oameni. Ghiţă Pop era atunci secretarul general al Partidului Naţional Ţărănesc şi, profitând de acest moment, el a spus : <A sosit momentul să ne desprindem de Axă. A sosit momentul să-ntoarcem trupele noastre… spre drumul lor firesc şi să recucerim Ardealul de Nord>. Ei, ăsta a fost un act care s-a soldat cu anchete. Eu eram cel mai vizat, pentru că eu am cerut autorizaţia şi autorizaţia s-a dat pe numele meu, semnând ca ofiţer, faţă de comandantul – care se numea colonelul Atanasiu – care era comandantul cenzurii. Eu am dispărut imediat când am văzut despre ce este vorba, din mulţime, şi a rămas… pe Ghiţă Pop l-au luat la interogatoriu. Dar peste două zile a venit evenimentul [din 23 august].

Maniu ne-a chemat [după aceea] să vorbim despre acest moment şi să ne felicite. Şi, cu ocazia asta, am vorbit despre ce urma : <Domnule preşedinte, toată lumea ştie că în 26 august este proiectată ieşirea României din Axă. Ce facem noi ? Însemnează că din acest moment noi vom avea aliaţi pe foştii duşmani şi vom avea duşmani pe foştii aliaţi. Care credeţi dumneavoastră că trebuie să fie atitudinea noastră?> Totuşi, noi nu eram nişte oameni chiar atât de… aveam o vârstă, dar nu eram totuşi cu o anumită experienţă politică şi îl întrebam. Şi-atuncea Maniu a spus : <Am vorbit cu domnul mareşal, domnul mareşal este de acord cu noi să să scoată România din Axă până la 26 august.> Astfel, mareşalul – pe care el îl considera totuşi un patriot – era salvat, armata nu risca să se dividă.”

Am văzut o chemare…

„A venit 23 august şi-atuncea noi ne-am întâlnit în subsolul acesta de la Banca Naţională  şi-aşteptam să trimitem delegaţi. Şi căutam pe cine să numim, mai ales din punct de vedere militar. Noi l-am recomnadat pe unul care a fost şeful nostru la armată şi care era un ardelean, se numea Raţiu şi ăsta a devenit imediat şef de cabinet militar al lui Maniu. Al doilea şef de cabinet militar – c-acuma se puneau probleme de armată – un comandor, Coşoveanu. Ăştia au fost pe linie militară, nu vorbesc de politic acuma.

În ziua de 27 august, eram acolo unde a fost în cele din urmă Securitatea, unde a fost înainte redacţia ziarului Curentul. Şi-n momentul acela au apărut nişte manifeste. Au venit trupe… au venit avioane americane, în orice caz aliate – nu ştiu dacă… da’ cred că americane – şi în momentul acesta, nu de la ele, dar din mulţime am văzut o chemare: <Fraţi români! Ardealul de Nord ne aşteaptă, trupele horthyste au început să atace!> – era vorba de chestiile de la Sărmaş, era vorba de acţiunea, probabil, de la Păuliş – în orice caz era vorba de un manifest semnat de unul care era un liberal, se numea Aurel Mărgineanu – până la urmă, a sfârşit prin a fi pictor – şi-ăsta a făcut această  chemare.

În momentul ăsta toată lumea a năvălit, unde?… Acolo unde ştiau ei că este centrala românilor ardeleni, adică la ziarul Ardealul. Şi-au cerut să se înroleze şi să plece pe front […] se înroleze şi să meargă să lupte pentru Ardeal, care era acuma cotropit pe trei părţi: una era înspre Beiuş, una era spre Sărmaş şi alta era înspre Arad-Lipova-Păuliş… Asta era o altă direcţie. Deci, aceşti oameni care au venit cu miile au fost încolonaţi şi s-a făcut apel la Statul Major. […] În momentul în care Statul Major a luat o hotărâre şi a decis să li se creeze condiţiile necesare să se deplaseze spre front, aceşti oameni au fost încolonaţi şi s-a mers cu coloana asta până înspre centru şi de-acolo spre gară. [Pe urmă] oamenii au mers pe front, au mers în mai multe rânduri… ăsta a fost începutul. ”

[Interviu de M. Conovici şi S. Iliescu, 1999]