Dan Puican: “Am lucrat cu mari personalităţi ale teatrului!”
La începutul anilor ’60, chiar dacă accentul se punea pe emisiunile politice, la Teatrul Radiofonic se realizau 40 de dramatizări pe lună. Când se făcea împărțeala, regizorii bătrâni, cu experiență alegeau cele mai bune piese. Celor tineri le rămâneau piesele mai puțin cunoscute. Dar, pentru ei aceste dramatizări au reprezentat o adevarată școală, o experiență profesională care le-a prins bine. Treptat au început să lucreze piese din ce în ce mai grele. În această perioadă, dintre tinerii regizori s-a remarcat Dan Puican. De la piesele puțin cunoscute pe care le-a dramatizat la începutul anilor ’60 a ajuns ca în 1980 să realizeze Integrala Cehov în care au fost invitați cei mai buni actori care jucau pe scenele bucureștene. Câțiva ani mai târziu, tot sub îndrumarea regizorului Dan Puican, s-a înregistrat la Teatrul radiofonic comediile lui Caragiale. Pentru regizorul Dan Puican a fost un drum lung cu multe satisfacții profesioanle. Despre începutul acestui drum, despre realizările sale, Dan Puican povestește într-o înregistrare audio care se păstrează în Arhiva de istorie orală – Radio România:
„În anul 1964, spre luna septembrie când [încă] aveam o jumătate de normă aici la Radio, într-o seară, pe la 11.30, mă sună Octavian Sava şi-mi spune: “Ce faci, Puicane?… Vrei să vii să mă ajuţi, împreună cu doi actori? Că avem mâine…” fusese [Festivalul de la] San Remo pe care el îl ascultase sau îl vizionase la televizor şi vroia să facă o emisie pentru duminică la prânz, gen San Remo. “Îmi aduci doi actori buni şi vii şi tu să lucrăm?” Am zis da. “Îţi dau telefon peste o juma’ de oră.” Şi i-am dat telefon lui Valentin Plătăreanu şi Ioana Radoslav care aveau nişte glasuri cristal! Foarte frumoase… şi le-am spus: “Uite, ne invită… ne trimite maşină…” … aşa cum îmi spusese Sava. Şi au zis “Da, gata!” Le-am luat adresele… şi Sava îmi zice: “Veniţi toţi trei.” Și într-adevăr am venit la 12.30 noaptea, am înregistrat până la ora 2 cu actorii, apoi actorii au fost trimişi acasă. Sava făcuse scenariul… şi am lucrat până dimineaţă. Şi din vorbă în vorbă… cu toate că era redactor-şef adjunct, nu ştia… “Să ştii că-mi place cum lucrezi… ce leafă ai tu?” Şi am zis: “Am o juma’ de normă”. “Cum, o juma’ de normă?!” Zic: “Când am intrat [în Radio] atâta era”. A doua zi, duminică dimineaţă nu ne-am dus la culcare, la ora zece a fost vizionare cu acest spectacol pe care l-am făcut noi noaptea. Era director general adjunct unul, Prâsnea. Şi a fost încântat, era cu muzică frumoasă, a fost prezentat excelent, că voci mai frumoase decât Plătăreanu şi Ioana Radoslav n-avea nimeni în teatrul românesc. Și Prâsnea zice: “Bravo, mă! Cu cine ai făcut? Cu puştiul?” Eram puşti, aveam treizeci de ani pe vremea aia. Şi Sava, care era băiat deştept, zice: “Da. Dar uite, are şi el un of”. “Ce anume?” “Are numai juma’ de normă la noi…” “Da? Bine, să vină luni, să discutăm”. Şi m-a chemat luni, l-a chemat pe şeful Cadrelor, unul cumsecade. Şi Prâsnea a zis: “Uite, să-i dăm normă întreagă băiatului ăstuia, că văd că lucrează cu pasiune şi e foarte bun.” Şi într-adevăr, de la 1 octombrie 1964 am avut normă întreagă. Între timp am început să fac şi piese de teatru: marţea, de două ori pe lună. La opt fix, Pavel Câmpeanu care era şeful Teatrului Radiofonic, venea cu un vraf de cărţi în braţe: “Am aici piesele care trebuie făcute luna viitoare”. Şi, sigur că cei bătrâni se înfigeau şi luau cele mai bune titluri de piese. Şi rămâneau ciuguleli, piese ungureşti, piese ceheşti, piese româneşti pe care le împărţea lui Cristian Munteanu şi lui Dan Puican. Şi aşa am început să fac luna asta o piesă, luna care a urmat încă două piese – lucram piese de teatru! Erau piesele pentru tineret, care erau foarte grele, cu nişte efecte extraordinare tehnice şi un scenariu foarte bun, în care protagonişti erau doi mari actori: [George] Măruţă şi Fory Etterle. Astea erau foarte grele şi foarte greu de făcut. Şi aşa am început să lucrez la Radio, fiindcă pe vremea aia erau cam 40 de emisiuni de realizat pe săptămână, dar eram şi mulţi regizori. Şi la regizorii tineri ne veneau emisiuni care nu erau de prim rang. Piesele le făceau în special cei bătrâni. La un moment dat, în 1980, am făcut Integrala Cehov. De unde mi-a venit ideea? Venise la Cinematograful Patria un film care a înebunit Bucureştiul, că erau nişte cozi de la patru dimineaţa ca să ia bilete pentru filmul “Pe aripile vântului” care a făcut vogă. Fusese alb-negru, devenise color şi l-a dat în toată lumea… Şi stând la coadă să iau bilete, am văzut că era şi marea actriţă Aura Buzescu. Şi la un moment dat, doamna Buzescu, fiind bătrână pe vremea aia, în ’80 avea cel puțin 80 de ani, a vrut să intre mai în faţă şi [lumea a zis]: “Du-te, cucoană! Ce cauţi aici?” Am văzut că nimeni n-o mai recunoaşte pe marea actriţă Aura Buzescu. Am sărit eu, a mai sărit încă unul: “E doamna Buzescu!” [Doamna Buzescu ] a luat două bilete şi a plecat. Şi în mintea mea am zis: “Dom’le, dacă pe Aura Buzescu n-o mai recunoaşte nimeni… hai să fac la Radio Cehov.” Şi între 1980 şi 1984 am făcut Integrala Cehov care e mândria mea, cu George Constantin, cu Mircea Albulescu, Victor Rebengiuc, Gina Patrichi, Ion Caramitru, Valeria Seciu, Mihai Fotino, Mitică Popescu… dacă am scăpat pe cineva, să mă ierte… am menționat ce mi-a venit în minte acum… Janot Marinescu, Ştefan Radof… adică şi rolişoarele mici erau făcute cu mari actori ai teatrului românesc. Şi aşa, cu câte un Cehov pe an, până în 1984 am facut toate marile capodopere cehoviene … “Livada cu vişini”, “Unchiul Vanea”, “Trei surori”, “Pescăruşul”. Între timp, când m-am maturizat, am făcut toate comediile lui Caragiale, inclusive piesa într-un act: “Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea”, “Scrisoarea pierdută”, “Noaptea furtunoasă”, “D-ale carnavalului”… Nu făcusem “Năpasta”, dar am făcut-o acum câteva săptămâni. Am vrut să fac tot Caragiale. Caragiale pe care l-am făcut acum am vrut să fie aproape de celebrul Caragiale făcut de Sică Alexandrescu, cu marea echipă a Teatrului Naţional: Giugaru, Birlic, Finteşteanu, Beligan. Singurul din generaţia trecută cu care am lucrat a fost Radu Beligan. Cu el am făcut “Conu’ Leonida…” Astea au fost bucuriile mele… peste o mie de piese făcute la Teatrul Radiofonic, plus emisiile de varietăţi, plus spectacolele de poezie care erau lunare – şi eu făceam cel puţin patru pe an, că făceau şi ceilalţi colegi ai mei. Am făcut de la Eminescu la Shakespeare, Esenin… Am o pleiadă întreagă!… Am lucrat cu mari personalităţi!”
[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 2011]
