Marţi, 3 octombrie, se împlinesc 130 de ani de la naşterea Regelui Carol al II-lea al României, conducător al ţării noastre între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940.
Carol de Hohenzollern-Sigmaringen s-a născut la Sinaia, la 3 octombrie 1893, fiind primul copil al regelui Ferdinand I (1914-1927) şi al reginei Maria.
În 1914, la moartea regelui Carol I (1866-1914) şi urcarea pe tronul României a tatălui său, Ferdinand I (1914-1927), a fost declarat prinţ moştenitor.
Principele Carol a fost primul viitor rege născut în România şi botezat în ritul ortodox. Încă de mic, a învăţat româneşte şi a studiat istoria şi geografia ţării. Printre pasiunile sale timpurii s-au aflat cărţile şi ativităţile militare.
În 1909, a absolvit Şcoala Fiilor de Militari din Iaşi şi Şcoala de Ofiţeri din Bucureşti, fiind înaintat la gradul de sublocotenent şi încadrat în Regimentul de vânători de munte. După susţinerea bacalaureatului în anul 1912, este trimis să studieze la Academia Militară din Potsdam.
Va urca treptele ierarhiei militare până la gradul de general, obţinut în 1923.
În 1918, s-a căsătorit, în secret, cu Ioana Maria Valentina (Zizi) Lambrino, cu care a avut un fiu, Carol Mircea Lambrino. A fost obligat să divorţeze, în 1919.
La 10 martie 1921, Principele moştenitor Carol s-a căsătorit la Atena, cu principesa Elena a Greciei şi a Danemarcei, iar la 25 octombrie 1921 s-a născut, la Castelul Foişor din Sinaia, fiul lor, Mihai, viitorul rege al României (1927-1930; 1940-1947).
Carol a renunţat de trei ori la calitatea de principe moştenitor al coroanei României. În 12 decembrie 1925, el a adresat regelui Ferdinand o scrisoare prin care – pentru a treia oară în decurs de şapte ani – renunţa la obligaţiile ce-i reveneau în calitate de principe moştenitor, punând instituţia monarhică într-o situaţie dificilă.
La 4 ianuarie 1926, Parlamentul a ratificat hotărârea Consiliului de Coroană (din 31 decembrie 1925) privind aprobarea renunţării principelui Carol la tronul Romaniei (”Actul de la 4 ianuarie”) şi recunoaşterea prinţului Mihai ca principe moştenitor al României (pe timpul minoratului acestuia fiind instituită o Regenţă).
După venirea la guvernare a Partidului Naţional-Ţărănesc, în 1928, o problemă care a frământat mult viaţa politică a României din acei ani a fost cea a crizei dinastice. Printre cei care s-au pronunţat în sprijinul reîntoarcerii lui Carol în ţară s-au numărat Alexandru Averescu, preşedintele Partidului Poporului, precum şi Nicolae Iorga, care continua să fie un adept convins al restauraţiei. În timp ce şeful guvernului, Iuliu Maniu, căuta să obţină din partea lui Carol ”angajamente solemne”, unii miniştri şi alţi fruntaşi ai Partidului Naţional-Ţărănesc acţionau – mai mult sau mai puţin făţiş – pentru restauraţie.
La 6 iunie 1930, prinţul Carol a revenit în ţară de la Paris, cu avionul. Revenirea sa pe tron a fost sprijinită de Partidul Naţional Ţărănesc, respectiv de Iuliu Maniu, în dubla sa calitate de şef de guvern şi de partid, cu unele condiţii, între care renunţarea la concubinajul cu Elena Lupescu şi refacerea mariajului desfăcut în 1928 din iniţiativa principesei Elena.
Carol se va bucura de sprijinul armatei şi determină accelerarea demersurilor pentru proclamarea sa ca rege.
La 8 iunie 1930, Parlamentul îl proclamă pe principele Carol rege al României, sub numele Carol al II-lea, iar regele Mihai redevine prinţ moştenitor, primind titlul de ”Mare Voievod de Alba Iulia”.
Întrunite în şedinţă comună, sub numele de Reprezentanţa Naţională, Adunarea Deputaţilor şi Senatul au ascultat proiectul de lege prezentat de Grigore Iunian, în numele ”câtorva sute” de parlamentari, prin care legile din 4 ianuarie 1926 erau anulate, astfel încât coroana revenea de drept lui Carol, ”coborâtor direct şi legitim în ordine de primogenitură bărbătească a regelui Ferdinand I”. Reprezentanţa Naţională a hotărât, cu 485 bile albe şi una neagră, proclamarea lui Carol ca rege.
După depunerea jurământului, regele Carol al II-lea şi-a exprimat hotărârea de a strânge ”într-un mănunchi pe toţi cei care au voinţa şi puterea de a colabora pentru propăşirea patriei” şi a adresat un apel insistent către toţi românii, ”fără deosebire de opinie politică”, să se strângă în jurul Tronului.
Crizei economice avea să i se asocieze criza politică, latentă, dar nu mai puţin profundă. La originea ei s-a aflat reîntoarcerea în ţară a prinţului Carol, care l-a înlăturat pe propriul său fiu, Mihai, şi a devenit, regele Carol al II-lea.
În august 1930, Elena Lupescu a revenit şi ea în ţară, iar în jurul lui Carol al II-lea s-a creat o adevărată ”camarilă regală”. Încă de la revenirea sa în ţară, Carol al II-lea a urmărit instaurarea unui regim bazat pe autoritatea monarhică.
Carol al II-lea a manifestat o preocupare specială pentru dezvoltarea economică a României şi mai cu seamă pentru viaţa culturală. La 14 aprilie 1933 a fost dată Legea privind crearea ”Fundaţiilor Culturale Regale ale României”. Prin Fundaţia ”Carol” au fost înfiinţate la sate cămine culturale şi biblioteci. Sub aceleaşi auspicii au luat fiinţă Muzeul Etnografic din Cluj şi Muzeul Satului din Bucureşti. În 1933 au fost create Fundaţia pentru Literatură şi Artă şi a început să apară ”Revista Fundaţiilor Regale”. Toate acestea au determinat Academia Română să-i confere titlul de membru de onoare (la 17 mai 1921) şi de preşedinte de onoare şi protector al Academiei Române (8 iunie 1930-5 septembrie 1940).
Vor urma ani de instabilitate politică, cu numeroase scindări în rândul partidelor politice. La 28 decembrie 1937 a avut loc demisia guvernului liberal prezidat de Gheorghe Tătărescu şi s-a format un guvern naţional-creştin, în frunte cu Octavian Goga, secondat de A.C. Cuza. Această guvernare a fost o etapă de tranziţie spre instaurarea regimului autoritar al regelui Carol al II-lea.
La 10 februarie 1938, guvernul O.Goga-A.C. Cuza este înlăturat, iar regele Carol al II-lea instaurează regimul autorităţii personale (10 februarie 1938-6 septembrie 1940) şi îl numeşte în fruntea guvernului pe patriarhul Miron Cristea.
La 20 februarie 1938 se decretează o nouă Constituţie, promulgată la 27 februarie 1938, potrivit căreia era interzis, printre altele, ”a propovădui prin viu grai sau în scris schimbarea formei de guvernământ a Statului”. Era, astfel, legiferată instaurarea autorităţii regale.
La 31 martie 1938, se desfiinţează prin Decret regal toate partidele politice şi se instituie Consiliul de Coroană, ca organ de stat cu caracter permanent, alcătuit din membri ”consilieri regali”, numiţi de monarh, în rang de miniştri de stat.
La 16 decembrie 1938 a fost creată organizaţia politică unică în stat Frontul Renaşterii Naţionale (FRN), primul partid ”de masă” din istoria României, cuprinzând toţi cetăţenii ţării care împliniseră vârsta de 21 de ani, cu excepţia militarilor activi şi a judecătorilor, având drept scop sprijinirea monarhiei, în general, şi a regimului autoritar al regelui Carol al II-lea. Şeful suprem al FRN era regele. Acesta a hotărât, la 22 iunie 1940, transformarea FRN în Partidul Naţiunii, declarat ”partid unic şi totalitar”, sub conducerea supremă a regelui.
Pe plan extern, regele Carol al II-lea a încercat o politică de echilibru, în speranţa că va reuşi să îndepărteze pericolele care planau asupra României. Însă în 1940, evenimentele internaţionale, precum şi situaţia internă au dus la izolarea completă a României şi la pierderile teritoriale din 1940 (Basarabia şi nordul Bucovinei la 28 iunie; nord-estul Transilvaniei la 30 august; Cadrilaterul, la 7 septembrie). Carol al II-lea va fi considerat – pe bună dreptate, după cum consideră unii istorici – răspunzător de catastrofa României, iar regimul dictaturii regale s-a prăbuşit, odată cu frontierele ţării.
La 4 septembrie 1940 are loc demisia guvernului prezidat de Ion Gigurtu, iar generalul Ion Antonescu este numit preşedinte al Consiliului de Miniştri, iar a doua zi, la 5 septembrie, regele Carol al II-lea cedează generalului Ion Antonescu principalele prerogative ale puterii. La 6 septembrie 1940, complet izolat politic şi compromis în ochii opiniei publice din cauza cedărilor teritoriale, Carol al II-lea trasmite prerogativele regale fiului său Mihai.
Regele Carol al II-lea a părăsit România pe 7 septembrie 1940 şi a locuit, pentru un timp, în Mexic şi Brazilia, pentru ca, după 1947, să se stabilească în Portugalia.
În acelaşi an, 1947, s-a căsătorit cu Elena Lupescu.
Carol al II-lea a murit la 4 aprilie 1953, la Lisabona, în urma unui atac de cord, şi a fost înmormântat la Mănăstirea Bisericii ”Sao Vicente”, alături de regii Portugaliei.
În urma demersurilor începute de Guvernul României la 18 decembrie 2002 pentru repatrierea rămăşiţelor pământeşti ale fostului suveran, la 13 februarie 2003 a avut loc repatrierea osemintelor regelui Carol al II-lea, care au fost aduse din Portugalia, în cadrul unei acţiuni organizate de Secretariatul General al Guvernului, Ministerul Culturii şi Cultelor şi Ministerul Afacerilor Externe. Evenimentul a prilejuit ceremonii care s-au desfăşurat la Lisabona şi Bucureşti, în ziua de 13 februarie 2003, respectiv la Curtea de Argeş, a doua zi, pe 14 februarie, când sicriul a fost depus în fostul paraclis al Mănăstirii Curtea de Argeş, iar cele ale Elenei Lupescu lângă o bisericuţă din lemn, la marginea parcului mănăstirii.
La 9 martie 2019 sicriul cu rămăşiţele pământeşti ale regelui Carol al II-lea a fost înhumat, în cadrul unei ceremonii religioase şi militare, în Noua Catedrală Arhiepiscopală şi Regală de la Curtea de Argeş.
