Paul Berstein: „De la Festivalul Mondial al Tineretului și Studenților mi-au rămas întipărite două momente”
În 1953, două organizaţii de stânga – Federaţia Mondială a Tineretului Democratic şi Uniunea Internaţională a Studenţilor (cu sediul la Praga) – la sugestia Moscovei, au propus ca la București între 2 -15 august 1953 să se desfăşuare a patra ediţie a Festivalului Mondial al Tineretului şi Studenţilor. Sugestia Moscovei a fost imediat acceptată de comuniștii români care au organizat festivalul. Participarea a fost un succes pentru organizatori – la Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor de la Bucureşti au participat 30 000 tineri din 111 ţări. Toate delegațiile de tineri venite din străinătate au fost însoțite de tineri români pe post de ghizi sau de translatori. Aceștia au fost selecționați din rândul celor care cunoșteau o limbă străină și aveau un dosar „curat”. De la Radio, de la Serviciul Relații Internaționale, Paul Berstein a fost trimis să însoțească tineri străini. De profesie medic, Paul Berstein lucra ca medic într-un spital (dimineața) și tot cu normă întreagă (după-amiaza) la Radio. Născut la Cernăuți, el vorbea foarte bine germana și rusa, așa că alegerea lui a fost un lucru firesc. Despre cele două săptămâni petrecute alaturi de tinerii veniți din străinătate, Paul Berstein a rămas cu amintiri frumoase:
„Mi-au rămas întipărite în minte două momente petrecute la Festivalul Mondial al Tineretului și Studenților din 1953. Delegaţia chineză sosea la fosta Gară Regală. Radioul era reprezentat prin reporterii săi şi eu însoţeam reporteri străini veniţi să reflecteze manifestările festivalului în emisiunile radiourilor respective. Radioul era acolo cu magnetofoane mari Philips şi cu telefoanele de câmp cu manivelă. Şi delegaţia chineză a sosit. Salutul din partea delegaţiei române a avut loc şi după aceea s-a apropiat de microfon reprezentantul delegaţiei chineze. Îl văd pe chinez că stă în faţa microfonului şi nu se apropie un traducător român. Șefii delagaţiei române şi reprezentanţiii U.T.M.-ului erau palizi. Și mi-am zis că în momentul acela trebuia făcut ceva. M-am apropiat de microfon, cunoşteam şapte cuvinte chinezeşti şi am tradus. Când zicea Romane, ziceam România, când ziceau festival, Dej şi Mao la fel. S-a aplaudat. Imediat m-am repezit la telefonul care lega fosta Gară Regală cu Radiodifuziunea şi le-am spus tehnicienilor: „Nu are nici un fel de valoare ce am spus eu. Chemaţi un traducător de la M.A.I. pentru că traducătorul delegaţiei chineze nu a putut să ajungă la gară şi Radiodifuziunea română are nevoie de înregistrare”. Până ce am ajuns eu la Radio, ajunsese deja translator şi s-a tradus. Chinezii după ani de zile s-au amuzat de treaba asta şi vroiau să-l cunoască pe doctorul care a tradus din chineză, necunoscând limba chineză.
Fiecare zi era dedicată altui eveniment. Al doilea moment, a fost cu prilejul zilei „tinerei fete”. Şi tinerele fete treceau prin Piaţa Victoriei. Exista tunul Radioului, cei de la Interne și cei de la Externe transmiteau, iar sus reporterul german transmitea pentru Radiodfuziunea din Berlin, R.D.G. Deodată în limba germană reporterul a zis: „Heiss, e foarte cald. E greu de trasmis…” şi s-a dat la o parte. Am pus mâna pe microfon şi pentru prima oară în viaţa mea, am transmis trei sau patru minuite din Piaţa Victoriei pentru Radiodifuziunea R.D.G. Am primit mulţumirile Radioului român şi a Radiodifuziunii germane. Cert era că am fost prezent pe posturile Radiodifuziunii germane, care erau destul de puternice.
În timpul festivalului tinerii erau veseli, unii chiar lihniţi de foame pentru că mâncare nu a fost până în preajma festivalului. Când la bufete apărea ceva… crenvurşti … ne repezeam… eram cu toţii tineri. Râdeam, fete frumoase, băieţi frumoşi şi momente foarte frumoase. În Radio nu prea am fost decât seara când mă chemau şi mă întrebau câte ceva. Restricţii în ceea ce privesc relaţiile cu studenţii străini pentru mine nu au existat, fiindcă eu am însoţit delagaţiile străine asigurând traducerea în două limbi – germană şi rusă. Cu greu pătrundeau în diverse locuri cei care nu aveau invitaţii. Noi aveam o legitimaţie de la Radio. În anii care au urmat eu am însoțit foarte multe delegaţii străine. În anii optzeci şi ceva. După aceea mai puţin, îmbătrânisem”.
[Interviu realizat de Mariana Conovici, 2002]
