Introducere
În perioada 23 – 26 octombrie 1944, a avut loc Bătălia din Golful Leyte, operaţiune de recucerire de către forţele americane a arhipelagului Filipinelor, considerată cea mai mare bătălie navală din cel de-Al Doilea Război Mondial şi poate chiar din întreaga istorie a războaielor navale. Bătălia din Golful Leyte, denumită şi „A Doua Bătălie din Marea Filipinelor”, s-a desfăşurat lângă insulele Leyte şi Samar din Arhipelagul Filipinelor. Înfrângerea în bătălia din Golful Leyte a afectat grav capacitatea japonezilor de a transfera resursele din Asia de Sud-Est către Arhipelagul Japonez. Un moment important este că în timpul bătăliei, pe 25 octombrie, a avut loc primul atac al unui luptător „kamikaze” japonez, prima ţintă lovită de un A6M Zero fiind portavionul de escortă USS St. Lo, care s-a scufundat, ucigând peste 100 de marinari americani. În total, până la sfârşitul războiului, peste 1.320 de avioane japoneze au lovit navele aliate, şi peste 3.000 de militari americani şi britanici şi-au pierdut viaţa
Potrivit Guiness Book, Bătălia din Golful Leyte a fost cea mai mare din istorie, după numărul de nave şi avioane de luptă implicate.
Context
După înfrângerile din bătăliile de la Midway şi Guadalcanal, Flota imperială japoneză, formată din 3 forţe navale, a făcut o ultimă încercare de a întoarce soarta războiului din Pacific. Pușcașii marini americani debarcaseră pe insula Leyte și în această situație, marina imperială japoneză decide să intervină cu ultimele sale forţe pentru respingerea invaziei americane. La rândul său, US Navy decide să desfăşoare Flota a 3-a, sub comanda amiralului William Frederick Halsey Jr. şi Flota a 7-a comandată de amiralul Thomas C. Kinkaid. Operaţiunile navale erau coordonate de amiralul Chester Nimitz, comandantul suprem al flotei SUA din Pacific.
În toamna anului 1944, americanii organizează două ofensive navale pe direcţia Arhipelagului Filipine, flancându-l din est şi sud. Pe 15 septembrie 1944 au loc simultan două debarcări, una pe insula Paleliu şi o alta pe insula Morotai din arhipelagul Maluku.
Prin debarcarea de la Morotai, generalul MacArthur a reuşit să avanseze cu forţele sale navale din Pacificul de sud-vest dealungul coastei Noii Guinee, la 300 de mile marine de Mindanao. US Navy nu ştia care va fi însă reacţia marinei imperiale japoneze şi cât de mult era aceasta dispusă să rişte într-o altă confruntare în Marea Filipinelor. Marina imperială japoneză încă mai reprezenta o forţă redutabilă pentru acel moment. După debarcarea aliaţilor la Leyte, flota japoneză miza pe întreruperea liniilor de comunicaţii şi aprovizionare ale marinei americane, care se întindeau pe distanţe foarte mari.
În planul initial, debarcarea americanilor în golful Leyte trebuia să aibă loc abia pe 20 decembrie, însă s-a dovedit că Japonia avea o prezenţă militară mult mai slabă decât se aşteptau oficialii din marina SUA. Această descoperire l-a determinat pe amiralul Flotei a 3 a Americane, William Halsey Jr. să recomande grăbirea operaţiunilor în Golful Leyte şi sistarea oricăror debarcări suplimentare.
Flota japoneză fusese regrupată sub o nouă formă de organizare numită Forţa de lovire, sub comanda viceamiralului Jisaburo Ozawa. Era divizată în 4 grupuri de luptă:Forţa Centrală, aflată sub comanda viceamiralului Takeo Kurita, Forţa Sudului, compusă din două flote comandate de viceamiralul Shōji Nishimura şi respectiv de viceamiralul Kiyohide Shima, Forţa Nordului, sub comanda directă a viceamiralului Ozawa. Pentru prima dată într-o luptă, portavioanele japoneze vor desfăşura într-un mod organizat atacuri kamikaze.
Desfășurarea de forte și desfășurarea luptelor
Flota a 7 a Americană a dispus de un total de 738 de nave. Dintre acestea, 157 erau nave combatante, 420 erau ambarcaţiuni amfibii, 84 erau nave folosite în misiuni de patrulare şi de îndepărtare a minelor, iar 73 erau nave pentru suport tehnic şi serviicii portuare. Mai aveau 6 cuirasate, 5 crucişătoare grele, 6 crucişătoare uşoare, 18 portavioane de escortă, 86 de distrugătoare, 25 de distrugătoare de escortă şi 11 fregate. În subordinea Flotei a 7 a Americană se aflau şi elemente ale marinei australiene.Flota a 3 a americană avea în dotare 8 portavioane, 8 portavioane uşoare, 6 cuirasate cu tunuri navale de 406, 4 mm, 6 crucişătoare grele, 9 crucişătoare uşoare, 58 de distrugătoare.
De cealaltă parte, Marina imperială japoneză avea la dispoziţie doar un singur portavion, 3 portavioane uşoare, 9 cuirasate, 14 crucişătoare grele, 6 crucişătoare uşoare şi 35 de distrugătoare. Era evident că flota japoneză nu avea nici o şansă într-un atac frontal asupra navelor Flotei a 7 a şi a 3 a ale SUA. Imperiul Japonez dispunea însă de avantaje geografice. Japonezii aveau încă sub control suficiente aerodroame pentru avioanele lor, cu toate că nu dispuneau de superioritate aeriană.
Insulele Taiwan(Formosa), Luzon, Palawan şi Borneo, ca o barieră naturală aproape neîntreruptă care pornea din Arhipelagul japonez şi se termina în Malaysia, au facilitat capacitatea japonezilor de a-și repara și organizanavele, fără să fie direct expuşi atacurilor navelor de suprafaţă americane. Singurele care le încurcau planurile erau submarinele americane din zonă. Japonezi lansaseră și operațiunea Sho-Go (Operaţiunea Victoria), care avea ca plan atragereea Flotei a 3-a Americane la nord de stâmtoarea San Bernardino. Între timp, cât avea loc această manevră, 3 flote japoneze trebuiau să facă joncţiunea pentru a ataca insula Leyte. Pe 23 octombrie 1944, submarinele Darter şi Dace ale Flotei a 7 a Americane detectează navele Flotei Centrale conduse de viceamiralul Kurita, atunci când acestea au ajuns în strâmtoarea Palawan.
Flota viceamiralului Kurita era compusă din 5 cuirasate(Yamato şi Musashi, cele mai mari cuirasate din istorie, Nagato, Kongo şi Haruna), 10 crucişătoare grele (Atago, Maya, Takao, Chokai, Myoko, Haguro, Kumano, Suzuya, Tone şi Chikuma), 2 crucişătoare uşoare şi 15 distrugătoare. Submarinul Darter reuşeşte să scufunde crucişătorul Atago (nava de comandă a viceamiralului Kurita) şi să avarieze serios crucişătorul Takao, în timp ce submarinul „Dace” reuşeşte să scufunde crucişătorul Maya.În timp ce urmărea crucişătorul Takeo, care se îndrepta spre şantierul naval din Brunei pentru reparaţii, submarinul Darter a eşuat pe un banc de nisip, iar echipajul său a fost transferat pe submarinul Dace.
Pe 24 octombrie a urmat Bătălia din Marea Sibuyan, naval și aerian. Flota a 3 a Americană nu era prea bine poziţionată şi în plus avea la dispoziţie doar 60% din numărul său total de avioane. Avioanele şi bombardierele torpiloare de pe portavioanele USS Interprid, USS Essex, USS Lexington şi USS Enterprise reuşesc să avarieze cuirasatul Musashi . După ce a fost lovit în total de 17 bombe şi 19 torpile, cuirasatul se scufundă. Sunt avariate cuirasatele Yamato şi Nagato, precum şi crucişătorul greu Myoko. Chiar dacă americanii reuşesc să respingă o mare parte din atacurile aeriene organizate de viceamiralul Takijiro Onishi, un avion japonez reuşeşte să lanseze o bombă de 250 de kg peste portavionul uşor, USS Princeton. După o serie de explozii devastatoare ce au loc la bord, USS Princeton se scufundă. Cu toate că a pierdut cuirasatul Musashi, nava soră a cuirasatului Yamato(cel mai mare cuirasat din istorie), viceamiralul Kurita avansează către strâmtoarea San Bernardino. Pentru a apăra strâmtoarea, amiralul Helsey decide să creeze Grupul de luptă 34 compus din 4 cuirasate, 5 crucişătoare şi 14 distrugătoare. Mesajul ambiguu transmis telegrafic de Helsey nu a lămurit în totalitate planul legat de acest contingent de luptă. Se va vedea mai târziu cât a contat asta.
Forţa Nordului comandată de viceamiralul Ozawa atrage spre nord Flota a 3 a Americană comandată de amiralul Helsey, care se deplasează rapid spre nord în urmărirea flotei japoneze. Amiralul american, crezând că Forţa Centrală a lui Kurita a fost anihilată de aviaţia navală a flotei a 3 a, şi-a îndreptat toată atenţia către distrugerea portavioanelor japoneze rămase în Forţa Nordului. Ca urmare, Strâmtoarea San Bernardino a rămas nepăzită. Flota japoneze era poziţionată la mai puţin de 40 de mile marine de strâmtoarea San Bernardino. Următoarea confruntare din Golful Leyte a fost Bătălia din strâmtoarea Surigao, ultima bătălie de cuirasate din istorie. În noaptea de 24 octombrie 1944, Forţa Sudului comandată de viceamiralul Nishimura intră în strâmtoarea Surigao, care face legătura între Marea Mindanao şi Golful Leyte.Odată ajunse în această strâmtoare îngustă, navele japoneze au căzut în capcana pregătită de forţa de susţinere aparţinând Flotei a 7a Americane organizată de contraamiralul Jesse Oldendorf.
Navele americane reuşesc să scufunde cuirasatele japoneze Yamashiro şi Fuso, precum şi crucişătorul Mogami. Decizia amiralului Halsey de a urmări Forţa Nordului condusă de viceamiralul Ozawa şi de a lăsa neprotejată strâmtoarea San Bernardino, i-a permis Forţei Centrale comandate de viceamiralul Kurita să avanseze cu uşurinţă pe lângă insula Samar.
Bătălia de pe insula Samara fost punctul culminant al Bătăliei din Golful Leyte. În apropierea insulei Samar, Flota a 7 a Americană a păstrat doar 16 portavioane de escortă cu performanţe foarte slabe, protejate de nişte distrugătoare uşoare. Forţa Centrală a lui Kurita beneficia de 4 cuirasate, printre care se afla şi cuirasatul Yamato. Acestea erau însoţite de 8 crucişătoare şi 11 distrugătoare. Distrugătorul USS Johnson a fost scufundat de un grup de distrugătoare japoneze. Avantajul americanilor erau cele 450 de avioane aflate pe 16 portavioane. Flota japoneză a lui Kurita nu beneficia de sprijin aerian, dar cu toatea acestea cuirasatul Yamato a reuşit să distrugă portavionul de escortă USS Gambier Bay.Viceamiralul Kurita nu cunoştea însă faptul că Ozawa a reuşit să momească portavioanele amiralului Halsey. După ce a distrus portavioanele din flota viceamiralului Ozawa, în bătălia de la capul Engano, amiralul Hasley află de situaţia critică din Leyte şi decide să se îndrepte cu toată viteza spre sud. Bătălia se încheie cu retragerea viceamiralului Kurita, care realizează că nu poate lupta fără sprijin aerian.
În bătăliile din Golful Leyte, flota japoneză a pierdut 4 cuirasate, 3 crucişătoare şi 12 distrugătoare. Au căzut în luptă aproape 12000 de marinari japonezi . US Navy a pierdut un portavion uşor, 2 portavioane de escortă şi 3 distrugătoare. Au fost ucişi în jur de 1500 de marinari americani.Pierderi s-au înregistrat şi în rândul flotei australiene, care a pierdut portavionul greu HMAS Australia în urma unui atac kamikaze. Bătălia din golful Leyte a marcat sfârşitul operaţiunilor navale de anvergură pentru marina imperială japoneză . Victoria americană din golful Leyte a deschis calea către eliberarea Filipinelor şi a celorlalte teritorii ocupate de japonezi în Asia de sud-est. Imperiul Japonez a pierdut odată cu această bătălie şi importantele resurse din teritoriile ocupate în Asia de Sud-est .
Chiar dacă a câştigat în final bătălia, amiralul Hasley a fost aspru criticat pentru imprudenţa sa care a provocat pierderi suplimentare flotei americane.
Autor: Alexandru Balaci
Bibliografie
Calendar Rador
http://www.history.com/topics/world-war-ii/battle-of-leyte-gulf
https://www.britannica.com/summary/Battle-of-Leyte-Gulf
https://historia.ro/sectiune/general/batalia-din-golful-leyte-cea-mai-mare-batalie-578045.html
