În primul guvern Sănătescu de după arestarea lui Ion Antonescu (23 august-3 noiembrie 1944) şi în cel de al doilea guvern Sănătescu (4 noiembrie-5 decembrie 1944), spre furia comuniştilor, partidele istorice au obţinut mai mult de trei sferturi din portofolii: ţărăniştii şase (Externele pentru Vişoianu, Internele pentru Penescu, Cultele şi Artele pentru Ghiţă Popp, Agricultura pentru prof. Hudiţă, Economia Naţională pentru Leucuţia şi Sănătatea pentru dr. Virgil Solomon), liberalii au obţinut patru ministere (Finanţele pentru Mihai Romniceanu, Ministerul Armamentului pentru Bebe Brătianu, Ministerul Asistenţei Sociale pentru doctorul Daniel Danielopol, Ministerul Cooperaţiei pentru profesorul Gheorghe Fotino, subsecretariatul de stat la Instrucţia publică pentru Victor Papacostea şi un subsecretariat de stat la Interne pentru Dimitrie Nistor). Comuniştii au avut atunci numai două ministere: unul pentru Gheorghiu Dej şi unul pentru prof. Gheorghe Nicolau. Această situaţie de inferioritate avea să se schimbe curând, în martie 1945, când, cu ajutorul ocupanţilor sovietici, Petru Groza avea să aducă la putere numai comunişti şi oameni din partidele lor satelit.
Dan Amedeo Lăzărescu, ziarist, istoric şi scriitor, se înscrisese în Tineretul Liberal în 1940, pe când era student la Drept şi când activitatea partidului era interzisă. Potrivit propriei mărturii, fusese atras cu mult timp înainte de liberalismul de dreapta, o veche tradiţie în familia sa. A lucrat ca redactor la Liberalul, unul dintre ziarele reprezentative ale vremii, apărut doar în 1946 şi 1947. Pentru opţiunile sale politice şi pentru activitatea din acei ani ai instalării comunismului, Dan Lăzărescu avea să fie aruncat în închisoare, cu o condamnare la 20 de ani de muncă silnică.
„Lupta împotriva forţelor burghezo-moşiereşti”
„Îndată ce s-a format la 4 noiembrie [1944] guvernul Sănătescu, Comisia de Control Aliată (Sovietică) – americanii şi englezii n-aveau nici un fel de rol în această comisie! – a început să instige pentru hotărârea Consiliului de Miniştri de a deschide proces aşa-numiţilor <vinovaţi de dezastrul ţării>, [să fie acuzaţi] toţi foştii miniştri care participaseră la guvernele regelui Carol al II-lea şi-al lui Antonescu şi eventuala trimitere a cetăţenilor români de origine germană în Rusia pentru refacerea regiunilor devastate. Guvernul Sănătescu a fost obligat să accepte aceste injoncţiuni ale Comisiei de Control Aliate sovietice.
Şi [atunci] profesorul Victor Papacostea a hotărât să mă numească şeful lui de cabinet. Şi am fost demobilizat, am venit la Bucureşti, am venit la Tineretul Liberal care se reorganizase între timp, având ca secretar general pe Teodorescu Cealâc, ca preşedinte pe Mihail Fărcăşanu şi chiar de la 24 sau 25 august reapărea Viitorul, sub conducerea lui Fărcăşanu, oficiosul liberal, istoric, întemeiat în 1906 de I.G. Duca şi în care Fărcăşanu a scris cele mai frumoase articole care s-au scris vreodată în presa românească…
Situaţia devenea din ce în ce mai penibilă, partidele politice se mişcau destul de greu, comuniştii atacau prefecturile, se ţineau mitinguri gigantice, se cerea exproprierea moşiilor, naţionalizarea Băncii Naţionale şi a tuturor industriilor… lupta împotriva forţelor burghezo-moşiereşti… Da-n acelaşi timp şi Partidul Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc organizau la rândul lor demonstraţii. Chiar în 12 octombrie… Nicolae Carandino spune că în viaţa politică românească a intervenit o schimbare şi anume <apelul la stradă>”.
„Du-te să vezi ce vor ăştia!”
„Şi, la un moment dat, pe la începutul lui decembrie 1944, Bebe Brătianu mă cheamă la Clubul Liberal. […] Tocmai la 23 august murise Sabina Cantacuzino şi Dinu Brătianu, fratele ei, a dispus ca în casa ei de pe strada C.A. Rosetti 37 să se mute Clubul Liberal. Mă cheamă Bebe Brătianu la Clubul Liberal şi-mi dă o scrisoare semnată <Nicolae Ceauşescu>, cu antetul Partidului Muncitoresc Român. Adresa: Aleea Alexandru 20, fosta locuinţă a Elenei Lupescu. Zice: <Dragă, du-te să vezi ce vor ăştia! Nu ştiu, ne convoacă, i-au convocat şi pe ţărănişti, vezi ce combinaţie [au]…> – eram toţi în guvern…
Ei, mă duc cu prietenul meu, Teodorescu […], ajungem noi la Aleea Alexandru 20, ne primeşte foarte politicos tovarăşul Niculae Ceauşescu, ne duce în salonul Anei Pauker şi acolo începe să ne rostească un discurs – eu mă uitam în spatele meu să văd cui vorbeşte, că eram numai doi – un adevărat discurs electoral, exact aşa cum l-am auzit toţi la televiziune şi la radio, cu <partidili> şi cu <naţiunili> şi cu <muncipiu> şi, în sfârşit, vreo două ore ne-a <vrăjit> şi ne-a spus – ţin minte perfect cuvintele lui şi amicul meu Teodorescu Cealâc poate să confirme – <Noi, Partidul Comunist, suntem pentru menţinerea monarhii, a propietăţii private şi a libertăţii contractuale> şi-aşa mai departe, un adevărat discurs electoral! De fapt, ne chemase ca să coopereze şi ei la <Crăciunul armatei> cu nişte sume, în sfârşit, dar cred că până la urmă n-a ieşit nimic. Dar am avut prilejul să-l văd, eu ştiam că el fusese fiul lui Andruţă Ceauşescu, de pe moşia unchiului meu, generalul Linaru, la Scorniceşti. […] Ei, la plecare Ceauşescu ne-a condus foarte politicos – că aşa învăţase el bunele maniere – până la ieşire şi în hol era… într-un colţ era un portret al lui Ludovic al XVI-lea cu capul în jos şi cu geamul spart. Şi eu l-am oprit pe Ceauşescu şi i-am arătat cu vârful bastonului pe acest rege, spunându-i: <Asta-i ilustraţia celor spuse de dumneavoastră…>. El s-a uitat, dar n-a înţeles, probabil credea că-i vorba de tatăl doamnei Lupescu, de bătrânul Wolff. În sfârşit!…”
[Interviu de Mariana Conovici, 1996]
