Leon Sărățeanu: “La Cerbul de Aur am colaborat cu oameni de prima mână.”
Observând că organizarea unor festivaluri de muzică ușoară contribuie la o mai bună cunoaștere a țării gazdă, în condițiile Războiului Rece, când schimburile culturale erau firave, Comitetul de Stat pentru Artă și Cultură a hotărât organizarea și în România a unor astfel de evenimente. S-au luat ca exemple Festivalul de muzică ușoară de la San Remo – Italia (1951), Festivalul de la Sopot – Polonia (1961), Festivalul Național de Cântece Poloneze din Opole (1963). Astfel, pentru promovarea muzicii ușoare românești, Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă a hotărât ca din 1963 să se organizeze un concurs la Mamaia și la Brașov, un festival internațional de muzică ușoară. La Brașov, prima editie a Festivalului Cerbul de Aur a avut loc în 1968. De organizarea festivalului s-a ocupat Televiziunea Română, ea fiind cea care a făcut selecția concurenților și a vedetelor. Directorii festivalului au fost cunoscuții oameni de televiziune Tudor Vornicu și Iie Mărăscu. Unul din prezentatori a fost Andrei Magheru – redactor de limba franceză la Redacția Emisiunilor pentru Străinătate – Radio România. Șeful Biroului de presă a fost dramaturgul Dinu Săraru. Scriitorul Ioan Grigorescu a fost președintele juriului. Partea muzicală a fost asigurată de Orchestra de Estradă a Radioteleviziunii Române condusă de maestrul Sile Dinicu. În timpul festivalului, TVR a scos în cinci limbi revista oficială a festivalului. Aceasta conținea interviuri cu vedetele participante, precum și biografia concurenților. Oaspeții străini au fost cazați în hotelul brașovean “Carpați” – azi “Aro Palace”. Datorită excelentei organizări, aprecierile internaționale au fost extraordinare, privind atât desfășurarea, cât și aranjamentul scenic. Printre ziariștii acreditati la Festivalul Cerbul de Aur a fost și Leon Sărățeanu – redactor-șef adjunct la Redacția Emisiunilor pentru Străinătate – Radio România. Mulți ani mai târziu, într-un interviu de istorie orală, Leon Sarateanu își amintea câteva momente de la Festivalul Cerbul de Aur:
„La Cerbul de Aur am fost la început cu amicul meu Dinu Săraru, şeful biroului de presă. Apoi, în alt an, am fost secretariul juriului şi în încăperea îngustă a biroului de presă organizam conferinţele de presă şi contactele cu ziarişti veniţi de peste tot – şi din străinătate, şi din România. Acolo îi ţineam în picioare, dar îi făceam să se simtă între confraţi şi organizam conferinţe de presă. Acolo m-am împrietenit cu Claude Nougaro, Pia Bolumbo, cu delicioasa Juliette Greco, care mi-a cusut şi nasturele de la smoching când s-a rupt. Această vedetă de talie internaţională nu s-a sfiit să coboare din cameră cu un ac, degetar şi să-mi coasă nasturele… Am fost prezent la câteva ediţii ale Cerbului de Aur, unde am şi colaborat cu oameni de primă mână. Andrei Magheru la Cerbul De Aur a cunoscut o fată, o tânără actriță, pe care o cheamă Valeria Gagealov şi din vorbă în vorbă a luat-o de nevastă şi sunt foarte fericiţi amândoi. Pe Andrei l-am iubit foarte mult. Eu am adus în Radio mulţi oameni… printre oamenii aduşi de mine în Radio… Andrei este printre cei mai dragi La Cerbul de Aur munca era istovitoare. Ne-a solicitat pe toţi. De la [Octavian] Paler, care era şeful suprem, sau Ioan Grigorescu, care era preşedinte al juriului, şi până la cel mai modest dintre oamenii noştri se cerea o muncă uriaşă, câte 18 ore din 24, dar o făceam cu o plăcere nemaipomenită. Tudor Vornicu nu ştiu când dormea. Era nemaipomenit cât muncea şi cum putea să fie tot timpul prezent. A fost singurul dintre noi care la toate ediţiile Cerbului de Aur nu s-a deplasat în sală să urmărească un spectacol pentru că totdeauna avea treabă la sediul central, la Hotelul Carpaţi, azi îi zice ARO. Vornicu a avut o idee foarte bună. Fiecare vedetă, pe lângă faptul că venea și ţinea un recital, a doua zi pleca în munte la Poiana [Brașov] şi făcea un filmuleţ, care apoi se vindea ca pâinea caldă. Nu era puţin ca o televiziune din lume să cumpere un film cu Amalia Rodriguez, cu Pia Colombo, cu o poloneză Ewa Demarczyk – vai, Doamne ce artistă !… Nu mai spun ce veselie era între noi. Nimeni nu era trist.
Când a venit Amalia Rodriguez a cerut plină de emfază că vrea să vorbească cu directorul hotelului, un băiat tânăr…. A deschis o poşetă şi a început să pună pe biroul lui… “Asta este o cruce bătută în briliante… Tot ce îţi dau acum pui în seiful dumitale şi la plecare mi le dai înapoi.” I-a dat cruci bătute cu briliante, cercei.. .i-a dat o avere fabuloasă pe care o ducea cu ea. Ăsta a înebunit. Şi îmi spunea mie că are în birou doar un fişet pe care și un copil dacă îşi pune mintea cu el îl dechide L-am sfătuit să se adreseze poliţiei. Să spună la poliţie că are o avere incomensurabilă în bijuterii, că nu ştie dacă Rodriguez nu a fost urmărită de o bandă internaţională de răufăcători şi că trebuie luate nişte măsuri de pază. Au fost trimiși patru poliţişti care se schimbau în tură şi care stăteau în jurul fişetului. Cât a stat Amalia … vreo trei zile, a filmat de două ori… tânărul director nu a plecat acasă, şi-a pus lângă fişet un fotoliu şi dormea acolo şi se trezea brusc şi se uita la fişet să vadă dacă uşa e închisă. A fost un haz nebun. Aveam nişte automobile Mercedes la îndemână, îi luam din faţa hotelului şi îi duceam la aeroport. Și directorul îmi spunea: “Când o să văd Mercedes-ul cu ea că a plecat, să şti că mă îmbăt.” Şi când a plecat Amalia i-am spus: “Te-ai dus să vezi maşina cum se pierde în zare?” “Nu am avut timp”. Şi nu s-a îmbătat săracul. A venit Josephine Baker, un amor de femeie, simpatică, plăcută, pe toţi ne pupa cum ne vedea, ne încurca numele. Josephine trebuia condusă la aeroport de un băiat dulce, unul Pompiliu Niculescu, opera lui Vornicu, care o dată în viaţa lui a încurcat-o. A venit dimineaţa la hotel, a întârziat puțin. Şi Baker s-a sculat şi nu l-a mai aşteptat pe Pompiliu Niculescu să o ducă la aeroport. L-a recunoscut pe şoferul cu Mercedes care oricum era pus la dispoziţia ei, şi prin semne, s-a înţeles să o ducă la aeroport. Şi, când săracu Pompiliu Niculescu a venit, a aflat că în urmă cu două minute a plecat Mercedesul cu Josephine Baker. Domnule, s-a urcat în cameră şi a luat toţi banii pe care îi avea, a luat de la mine nişte bani şi de la [Dinu] Săraru nişte bani şi s-a suit într-un taxi şi a fugit după Mercedes. L-a prins la Otopeni, că totuşi față de un taxi, Mercedesul fugea mai tare. “O să-l dea afară Vornicu pentru ce a făcut. Du-te! Eşti singurul care îl poate îmbuna pe Vornicu” – mi s-a spus în cazul Pompiliu Niculescu. Şi pentru că avem foarte bune raporturi cu Vornicu m-am dus la el. Era întradevăr foarte mânios că “m-a făcut de băcănie”. Şi i-am spus numai atât: “Vreau să-ţi dau numai o informaţie: băiatul ăsta a plătit un taxi de la Braşov la Otopeni să o ajungă pe Beker din urmă. Asta îţi spune ceva şi de ideea lui de demnitate şi despre faptul că este totuşi un conştincios”. Şi Vornicu s-a intors: “Ce vreţi măi?… Nu vreau să-i fac nimic. Vreau să găsesc o formă legală să-i dau banii înapoi pe care i-a dat pe taxi, atâta tot.” Ăla era Vornicu, spaima ălora mici. Au fost zile frumoase şi cu muncă foarte aspră, foarte grea, cu satisfacţia că ai făcut această muncă bine de aşa manieră că mersese în lume buhul Televiziunii Române. Pe urmă s-a stricat. Ca orice lucru frumos, s-a stricat. Dar epoca aia şi acele câteva ediţii de Festivat Cerbul de Aur sunt de neuitat”.
[Interviu realizat de Virginia Călin, 1998]
