Eugen Preda: “Am învățat cum să te porți in străinătate”
Începând cu anii ’50, România a stabilit relații diplomatice cu multe state, în special cu vechile colonii din Asia și Africa care și-au proclamat independența. România, devenită membră la ONU din 1955, a început să aibă o activitate diplomatică intensă, a început să participe la numeroase congrese și conferințe internaționale. La aceste întruniri Radioul a trimis corespondenți care au informat despre cele discutate. Noii corespondenți de presă trebuiau să aibă un foarte bun dosar politic și au trebuit să convingă că nu vor rămâne în Occident. Majoritatea acestor corespondenți proveneau din mediul muncitoresc și nu știau să se comporte în mediul diplomatic, nu știau cum să se îmbrace, cum să ia masa într-un restaurant de lux. Cu aceste probleme s-a confruntat și Eugen Preda – fost voluntar în Divizia Tudor Vladimirescu -, care a fost trimis de Radio corespondent în străinătare.
„Când am plecat prima dată în străinătate, prima problemă pe care am avut-o de rezolvat era că nu aveam haine. Nu prea aveam noi haine! Avea fiecare câte o haină mai bună, care era haina de lucru când erau chestiuni de protocol, adică când veneau în ţară diferiţi demnitari străini şi cu care începusem şi noi să facem transmisiuni directe. Și fiecare îşi păstrase pe cartelă un număr de puncte, ca să-şi ia o haină mai bună. Aia era “haina de lucru” – cum îi ziceam noi. Dar pentru deplasări în străinătate nu aveam haine potrivite. Și am vorbit cu un fost prieten al tatălui meu, care era director general în Ministerul Comerţului Interior, şi el mi-a spus : “Du-te la Zambaccian!” Zambaccian era atunci directorul Romartei. M-a trimis el la etaj la Romarta. M-a întrebat: “Ei, tinere, ce-ai vrea? ” Pe vremea aceea la noi în țară erau la modă hainele de catifea. Și i-am spus că aş vrea un costum şi o haină de catifea şi un pantalon de catifea; îmi trebuiau şi mie două costume! Ajungând la Praga, am nimerit pe nişte străduţe mai mici unde erau nişte pietrari care reparau strada. Și-am constatat că toţi aveau “piele de drac ”, adică pantaloni de catifea. Deci, marele meu lux era o chestiune cam de prost gust! Aşa încât am umblat acolo numai în costumul maro pe care mi-l făcusem. Și fără haine de catifea. Însă, pe vremea aceea, diurnele erau destul de bune, așa că am reuşit să-mi cumpăr un costum de vară. De asemenea, la primul film la care am mers am văzut nişte reclame care se dădeau în pauza de fumat. Și am văzut că toţi hoţii purtau şapcă, deci n-am mai pus nici şapca pe cap! A rămas în valiză. În profesia de gazetar contează foarte mult şi “cei 7 ani de-acasă”. Dar, nu e suficient! Nu ştiam cum trebuie să te îmbraci. Nu ştiam – decât foarte vag – cum trebuie să te comporţi pentru a lua masa. Știam de acasă că n-ai voie să plescăi, n-ai voie să stai cu mîinile pe masă, să ţii coatele lipite şi aşa mai departe. Mai ţin minte că în ’45, eram în armată, am învăţat cum se mănîncă sparanghel. Era un prieten al tatălui meu în Bucureşti – inginerul Ferester – care era directorul de la Phillips-România, care făcea înainte de război doar carcasele şi monta aparatul înăuntru. Eu, venind în Bucureşti, fiind în armată, aveam adresa locuinţei lui: şedea într-o locuinţă ieftină în Vatra Luminoasă. Și m-am dus în prima sâmbătă după-amiază, cînd am primit şi eu permisie; şi până să ajung la adresă am văzut tot oraşul … am mers cu tramvaiul 14 de la Cotroceni până în Vatra Luminoasă. Și m-a apucat durerea de cap cînd am văzut lumea de pe bulevard; nu mai văzusem atâta lume umblând pe străzi. Inginerul Ferester era plecat, dar mi s-a spus să vin săptămâna viitoare. Și am venit săptămîna viitoare şi am constatat atunci că era obiceiul în familiile de intelectuali că duminica aă se adună la masă întreaga familie şi câţiva prieteni. Și am fost invitat şi eu. Și m-a aşezat pe locul din stânga lui, ceea ce era loc de onoare. Și am văzut eu că se aduce pe nişte platouri ceva care seamănă cu o ceapă verde, cu un moţ mai urât, verzuliu-închis. Și am văzut, de asemenea, că se servea cu mâna. Aduseseră nişte boluri de apă şi cu un sos – mai târziu am aflat că se cheamă sos bechamel – şi am văzut că se mănâncă cu mâna. Dar, n-am văzut cu ce parte. Și am luat partea cealaltă, care este foarte foioasă şi tare. Am muşcat dintr-însa. Ferester, care era lîngă mine, mi-a făcut un semn discret pe sub masă şi atunci am văzut că eu luasem partea cealaltă, iar partea cealaltă se lăsa. De atunci am tras concluzia că la o masă unde te afli în prezenţa unei desfăşurări de forțe trebuie să întârzii puţin, să vezi cum procedează ceilalţi!”
[Interviu realizat de Mariana Conovici, 1995]
