Ziarist, fost deţinut politic, fondator al Institutului pentru Memoria Exilului Românesc, Dinu Zamfirescu, se născuse în familia avocatului Gabriel Zamfirescu şi a Mariei Praporgescu. Despre formarea sa ca liberal spunea: „De mic copil am trăit în mediul politic. Părinţii mei au divorţat, eu eram foarte tânăr. (…) Mama mea s-a recăsătorit cu băiatul lui Dinu Brătianu, Dan Brătianu, şi o parte din tinereţe şi adolescenţă am petrecut-o în casa Brătianu. Am locuit şi eu şi mama la Florica, la domeniul Brătienilor de lângă Piteşti. Şi ce m-a influenţat, poate, într-un fel afectiv: tatăl meu vitreg, Dan Brătianu – la care am ţinut foarte mult şi care mi-a fost un adevărat tată -, dar şi un început de conştientizare a unor concepte liberale, poate nu foarte bine clarificate pentru mine atunci. Dar era, în primul rând, ideea de libertate.” Această „idee de libertate” l-a însufleţit pe el şi pe toţi tinerii liberali care, atunci, în primii ani după război, au crezut că pot dărâma scara pe care se căţărau comuniştii la putere.
„Mergeam ca la plimbare!”
„Eram elev pe vremea aia şi foarte mulţi elevi eram care eram implicaţi în tot felul de manifestaţii care erau până atunci împotriva comuniştilor, dar erau de mai mică amploare. Or, asta [din 8 noiembrie 1945] era de foarte mare amploare… A avut o foarte mare amploare, a început în Piaţa Palatului care fusese înconjurată cu cordoane, trupe şi, în special în jurul Pieţei Palatului, cu soldaţi din Divizia Tudor Vladimirescu constituită din foşti prizonieri români, dar sovietizaţi bine de către echipele comuniste care se aflau în Rusia şi care pe urmă au constituit guvernul român, Ana Pauker, Vasile Luca, Valter Roman. Şi am reuşit să pătrundem, o parte dintre noi, împreună cu organizaţiile naţional-ţărăniste, în Piaţa Palatului.
Pe de altă parte, se organiza la sediul Partidului Naţional Liberal din strada C. A. Rosetti, […] o manifestaţie cu coloane care să tindă tot către Piaţa Palatului. […] Am reuşit să pătrundem în Piaţa Palatului care era apărată de cordoane de trupe cu mitralierele puse în baterie, cu oameni care nu lăsau să treacă coloanele. […]
Noi, care eram tineri, băieţi şi fete, mergeam doi câte doi şi, domnule, mergeam [ca] la plimbare! Sigur că era… comandanţii acestor cordoane erau ofiţeri, erau din armată, Armata Regală pe vremea aia, şi care spunea <Domnule, eu am ordin să nu las coloana de manifestanţi să treacă!> Şi mergeam braţ la brat, cu câte o fată fiecare şi treceam… Ne-am concentrat în Piaţa Palatului unde se afla statuia regelui Carol I, în faţa Fundaţiei Regale pe vremea aia, fosta Bibliotecă Universitară, şi ajunsesem, să zic aşa, cam 1000 de persoane. Au început să se scandeze anumite lozinci. Pe vremea aceea ştiu că… cred că am fost primul care am anunţat ideea cu <Regele şi patria!>, că asta era pe vremea aia… Mai erau aşa: <Anglia şi America!>, <Libertate şi dreptate!>, erau chestii de… slogane, aşa. La un moment dat, era un cordon de poliţişti în civil – poliţia deja începuse să fie organizată de către comunişti. În acelaşi timp, la Palat se schimba garda, era o schimbare a gărzii. Era o serie de ofiţeri americani, englezi care filmau, se uitau…”
„Au început o serie de arestări…”
„La un moment dat, în timpul acestei manifestaţii, au început să apară nişte… o coloană de camioane cu muncitori în ele, foarte agitaţi, care să înconjoare statuia şi să caute să ne preseze în jurul soclului statuii – adică chiar aproape să dea peste noi! – care strigau şi ei […] <Regele poporului!>. Şi pe urmă, când spuneau <Regele…> făceau, mă rog, gestul de jugulare a persoanei respective. Şi oamenii au început să se enerveze, tinerii în special. Şi până la urmă au răsturnat două camioane, au dat foc la aceste două camioane. Între timp, însă, au început să vină coloane foarte dense dinspre Palatul Telefoanelor pe Calea Victoriei, coloane de la Partidul Naţional Liberal, foarte bine organizaţi. Erau nişte camioane cu muncitori sau aşa-zişi muncitori. Tramvaiele se goleau, se băgau în coloane oamenii, era un entuziasm extraordinar! Ştiu că de la Telefoane au coborât toţi salariaţii, au intrat în coloane.
În momentul când au început să apară coloanele, au început şi o serie de arestări. Pe mine m-au extras la un moment dat, eram în primul rând, m-au extras doi indivizi, m-au dus, m-au pus deoparte. Au mai arestat câţiva şi finalmente m-au dus la Prefectura de Poliţie actuală care şi atunci era Prefectura de Poliţie, m-au băgat în beci. Acolo am mai găsit câteva zeci de persoane, unii arestaţi cu o seară înainte, preventiv, pe care-i cunoşteam, din tineretul ţărănist, dar şi [oameni] neînscrişi în vreun partid. Şi am stat acolo, am fost arestaţi.”
„La Jilava am stat cam o lună”
„Între timp, auzeam de acolo zgomotul manifestanţilor care au continuat până seara târziu. Practic, ce s-a întâmplat? Populaţia era stăpână pe oraş. Şi s-ar fi putut chiar ocupa diversele sedii ale autorităţilor, ministere sau asta. S-a tras, dar nu se putea face, în fine, mare lucru dacă oamenii voiau să ocupe… Însă, s-a primit dispoziţie din partea şefilor partidelor: <Domnule, vă retrageţi>, adică oamenii din aceste partide. Restul… s-au mai <subţiat> oamenii care manifestau. Ei, şi oamenii care au manifestat seara au fost chiar elemente de extremă dreaptă, care erau foşti legionari care au început şi ei să se mişte atunci, dar chiar spre seară… da, care erau, sigur, minoritari; deci, manifestaţia a luat sfârşit.
Noi ajunsesem cam la 150-200 de oameni, eram în beciul poliţiei. Erau condiţii groaznice. Şi la 4 dimineaţa, în ziua de 9 noiembrie, ne-au dus în nişte autobuze dezafectate de scaune, în care ne-au înghesuit acolo cu câte doi indivizi în civil, cu puşti mitraliere în mână, cu consemnul că dacă încearcă unul să fugă sunt toţi împuşcaţi. Şi am fost duşi la Regimentul de panduri, în spatele actualei Academii Militare, unde era Regimentul Tudor Vladimirescu. Şi acolo am fost băgaţi într-o baracă foarte mare, cam 300 de persoane, mixt eram, în condiţii îngrozitoare, adică eram aşa, ca sardelele.
Şi am stat acolo până ce, în fine, s-a făcut ziuă. A început un fel de triere. Am stat vreo două-trei zile acolo şi acolo s-a făcut o treiere de către oameni din justiţia militară, ofiţeri din justiţia militară. Şi o parte dintre noi am fost transportaţi la Jilava unde am stat cam o lună, o lună efectiv şi eliberaţi după aceea fără nici o altă formă. Sigur că au fost tot felul de presiuni care au dus la această eliberare, pentru că, iniţial, se dorea un proces.”
„M-am înscris fără să îi spun”
„Cred că [8 noiembrie] a fost momentul determinant să mă angajez [politic] direct. M-am înscris în Partidul Naţional Liberal, mai puţin din ataşuri familiale, pentru că tatăl meu vitreg a spus: <Nu, nu, nu te băga, că e periculos.> Dar eu m-am înscris fără să îi spun. Şi a dat peste mine întâmplător, venind la sediul partidului. <Ce cauţi aicea?> <Mă rog, uite sunt aicea>…
Şi am început, după aceea, să mă ocup de organizarea în liceu – în liceul meu, care era Liceul Spiru Haret – unei organizaţii liberale. Şi pe urmă în liceele din Bucureşti. Sigur că exista o organizaţie a Tineretului Universitar Naţional-Liberal condusă, pe vremea aceea, de Radu Câmpeanu. Erau trei lideri ai Tineretului Universitar Liberal: Radu Câmpeanu, Mihai Popescu, Florin Boiţeanu. […] Şi noi am creat, s-a creat, în fine, sub oblăduirea tineretului universitar, organizaţia elevilor care se chema Organizaţie Colegială şi am devenit preşedintele acestei organizaţii care cuprindea elevi din liceele bucureştene. Aveam cam în toate liceele de pe vremea aceea organizaţii, însă numai din ultimele două clase erau acceptaţi. Şi aveam şi noi, mă rog, după modelul universitarilor… organizaţia era formată în aşa fel ca să fie exact de pe acelaşi sistem. Noi eram patru care conduceam această organizaţie colegială, făceam parte direct din Comitetul Central universitar al Tineretului Liberal. Sigur că pentru noi atunci a fost o şcoală politică, pentru că am învăţat şi noi abc-ul politicii de organizare, dar şi de principia, pentru că era o preocupare destul de importantă a fi lămuriţi cam ce vrem, ce e cu libertatea, ce e liberalismul; ni se dădeau cărţi de citit – sigur că noi, la şcoală, eram îndoctrinaţi în sensul celălalt.”
[Interviu de Mariana Conovici, 1999]
